Se vorbeºte în ultima vreme despre o posibilã refacere a cuplului 'originar' al Revoluþiei: Iliescu - Roman! Duetul acesta politic a fost primul dintre cele care aveau sã marcheze, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, politica post-decembristã la vârf. Dupã familia care ocupase aproape douã decenii cabinetele 1 ºi 2, publicul românesc nu mai era dispus sã accepte formule mixte de genul celei de care nu crezuse cã avea sã scape. Iliescu ºi Roman au fãcut echipã din primul moment. Primul venea cu autoritatea de om politic experimentat, care ºtiuse sã-ºi pãstreze demnitatea în corul slugãrniciei totalitare. Cel de-al doilea aducea aerul nou al politicianului ºcolit, înzestrat cu uºurinþa de a se exprima, nu doar în limba maternã, ºi cu idei care, chiar dacã nu erau validate de practicã, puteau sã inducã speranþa de progres. Îngemãnate, calitãþile celor doi lideri au fost motorul succesului electoral din primul scrutin. Treptat însã, diferenþele aveau sã iasã la ivealã ºi, odatã cu ele, deosebirile de abordare a unui moment complex ºi contradictoriu. Alimentate de anturaje dornice de supremaþie, deosebirile de vederi aveau sã devinã practic ireconciliabile, într-un moment istoric-limitã-cel care l-a scos din scenã, cu violenþã, pe primul premier al unui guvern democratic. Divorþul a fost acut ºi l-au alimentat din plin orgolii familiale ºi frustrãri de echipã. Aveau sã treacã ani mulþi, fãrã ca viaþa celor doi sã se mai intersecteze, destinele politice evoluând diferit. Succesul electoral al facþiunii rãmasã fidelã lui Roman ºi cãderea de la guvernare a partidului format în jurul preºedintelui pãreau sã fi parafat o revanºã istoricã a celui tânãr în faþa celui vârstnic. Istoria are însã meandrele ei, ºi viitorul ciclu avea sã-l punã pe Roman în faþa unui usturãtor de modest procentaj - ce avea sã-i provoace, în cele din urmã, ºi pierderea ºefiei partidului - în timp ce Iliescu revenea în forþã pe culmi, dupã asumarea cu modestie a condiþiei de opoziþionist.Relaþiile dintre preºedinte ºi fostul sãu premier aveau sã se reia, cu timiditate, în 2001 când, cãlcându-ºi pe orgoliu, Roman a solicitat - dupã un deceniu - o întrevedere, acordatã cu cunoscuta civilitate. Solicita atunci sprijinul pentru o eventualã nominalizare a sa la funcþia de secretar general al Francofoniei, post din care urma sã se retragã Boutros Ghali. Din nefericire pentru el, evenimentele de la 11 septembrie 2001 aveau sã anuleze reuniunea la care s-ar fi discutat aceastã candidaturã. La realuarea ei, în anul urmãtor, competiþia avea sã fie tranºatã de Chirac în favoarea unui prieten african. Dar, din momentul mai sus evocat, întâlnirile dintre cele douã persoane politice aveau sã devinã mai dese, ºi dialogul mai consistent. Pentru unii a fost o surprizã numirea lui Petre Roman, de cãtre Iliescu, în fruntea unei comisii care sã analizeze situaþia revoluþionarilor. Se pomeneºte chiar despre o posibilã raliere a Forþei Democratice la PSD. Este însã prematur de vorbit despre aºa ceva. Poate, dacã va reuºi sã-ºi pãstreze identitatea peste scrutinul din noiembrie, s-ar putea sã se întâmple ceva, dar abia dupã congresul de anul viitor, care-l va repune în fruntea partidului pe Iliescu. Abia atunci, dacã Nãstase va poposi la Cotroceni, s-ar putea sã revinã în actualitate cuplul Iliescu-Roman, cel din '90, într-o variantã revãzutã ºi adãugitã cu doar vreo 15 ani.