Printre lecþiile memorabile din perioada unei inexplicabile deschideri intelectuale din epoca timpurie a dictaturii ceauºiste s-a numãrat ºi volumul istoricului englez Barbara Tuchman, "Trufaºa Citadelã". Era o abordare complet novatoare a modului în care s-a fãcut politicã în perioada de maximã expansiune ºi eficienþã a imperiului britanic - cea victorianã. Destinele naþiuni engleze erau gestionate ºi direcþionate de o categorie de personalitãþi extrase nu doar din aristocraþia de vârf a imperiului, ci ºi din cea de merit, dar care aveau în spate importante realizãri materiale ºi patrimoniale. Politica se fãcea ca o datorie de onoare faþã de þarã, farã remuneraþii sau beneficii de altã naturã. Ba - mai mult - fiecare ministru bugeta din caseta proprie activitatea departamentului pe care-l conduce. Evident cã lucrurile s-au schimbat considerabil în lumea contemporanã. Aristocraþia, câtã a mai rãmas, îºi vede de castele ºi de vânãtori, iar locul ei a fost luat de politiceni de profesie, cãrora statul le asigurã un nivel rezonabil de subzistenþã. În România de azi nimeni, sau aproape nimeni, n-a apucat sã facã politicã dintr-un sentiment pur al datoriei care îi revine cãtre societate în schimbul avantajului de a-i fi creat suportul material necesar acestui transfer. Singurul care a încercat ºi mai încearcã - în opinia mea cel puþin - este preºedintele Partidului Conservator, Dan Voiculescu. Controversat în exces ºi dincolo de limitele rezonabilitãþii, patronul "Crescentului" a parcurs Golgota suspiciunilor aproape niciodatã dovedite, construind un business complex în care componenta mediaticã n-a fost, în ultimã instanþã, altceva decât reflexul de contracarare a ceea ce el a considerat cã este nedrept faþã de sine. Voiculescu ar fi putut sã trãiascã liniºtit ºi confortabil, la adãpostul acestei "trufaºe citadele", mulþumindu-se sã manipuleze, în stilul de-acum clasic, acele miºcãri sau demersuri publice din care ar fi putut trage foloase. A preferat însã riscurile unei construcþii politice, la debuturile sale cu certe propensiuni de stânga prin care a încercat sã-ºi punã în aplicare conceptele umaniste ºi de echitate socialã, într-o societate prea bulversatã de egoism ºi competiþie feroce. Virajele ideologice ºi organizatorice au fost consecinþe directe ale cãutãrii prelungite a unei busole care acum pare a se regãsi în revitalizarea unui filon istoric, cu nimic mai puþin justificat decât altele. ªi chiar dacã ideea conservatoare nu este la acest moment la fel de tentantã precum cea liberalã sau cea social-democratã, marea peformanþã a "profesorului" rãmâne aceea de a fi realizat, printr-un business-plan clasic, un partid viabil dupã regulile unei afaceri de succes: profit maxim cu investiþie minime. Partid mic ce tinde spre mijlociu, PC-ul voiculescian rãspunde la ironii ºi persiflãri printr-un drastic veto la adresa exceselor unui guvern din care face parte ºi care constatã cã nu poate sã facã nici o miºcare fãrã aportul sãu. La 60 de ani câþi împlineºte astãzi, Dan Voiculescu se poate considera un politician calificat la locul de muncã, chiar dacã are de înfruntat mai multã neîncredere ºi adversitate decât cele de care au parte neaveniþii victorioºi ai unei politici care-ºi aºteaptã încã împlnirea ºi pe cei care sã o împlineascã.
|
|
| Accesari:
2515
|
Adauga o opinie