Printre lecţiile memorabile din perioada unei inexplicabile deschideri intelectuale din epoca timpurie a dictaturii ceauşiste s-a numărat şi volumul istoricului englez Barbara Tuchman, "Trufaşa Citadelă". Era o abordare complet novatoare a modului în care s-a făcut politică în perioada de maximă expansiune şi eficienţă a imperiului britanic - cea victoriană. Destinele naţiuni engleze erau gestionate şi direcţionate de o categorie de personalităţi extrase nu doar din aristocraţia de vârf a imperiului, ci şi din cea de merit, dar care aveau în spate importante realizări materiale şi patrimoniale. Politica se făcea ca o datorie de onoare faţă de ţară, fară remuneraţii sau beneficii de altă natură. Ba - mai mult - fiecare ministru bugeta din caseta proprie activitatea departamentului pe care-l conduce. Evident că lucrurile s-au schimbat considerabil în lumea contemporană. Aristocraţia, câtă a mai rămas, îşi vede de castele şi de vânători, iar locul ei a fost luat de politiceni de profesie, cărora statul le asigură un nivel rezonabil de subzistenţă.      În România de azi nimeni, sau aproape nimeni, n-a apucat să facă politică dintr-un sentiment pur al datoriei care îi revine către societate în schimbul avantajului de a-i fi creat suportul material necesar acestui transfer. Singurul care a încercat şi mai încearcă - în opinia mea cel puţin - este preşedintele Partidului Conservator, Dan Voiculescu. Controversat în exces şi dincolo de limitele rezonabilităţii, patronul "Crescentului" a parcurs Golgota suspiciunilor aproape niciodată dovedite, construind un business complex în care componenta mediatică n-a fost, în ultimă instanţă, altceva decât reflexul de contracarare a ceea ce el a considerat că este nedrept faţă de sine. Voiculescu ar fi putut să trăiască liniştit şi confortabil, la adăpostul acestei "trufaşe citadele", mulţumindu-se să manipuleze, în stilul de-acum clasic, acele mişcări sau demersuri publice din care ar fi putut trage foloase. A preferat însă riscurile unei construcţii politice, la debuturile sale cu certe propensiuni de stânga prin care a încercat să-şi pună în aplicare conceptele umaniste şi de echitate socială, într-o societate prea bulversată de egoism şi competiţie feroce. Virajele ideologice şi organizatorice au fost consecinţe directe ale căutării prelungite a unei busole care acum pare a se regăsi în revitalizarea unui filon istoric, cu nimic mai puţin justificat decât altele.     Şi chiar dacă ideea conservatoare nu este la acest moment la fel de tentantă precum cea liberală sau cea social-democrată, marea peformanţă a "profesorului" rămâne aceea de a fi realizat, printr-un business-plan clasic, un partid viabil după regulile unei afaceri de succes: profit maxim cu investiţie minime. Partid mic ce tinde spre mijlociu, PC-ul voiculescian răspunde la ironii şi persiflări printr-un drastic veto la adresa exceselor unui guvern din care face parte şi care constată că nu poate să facă nici o mişcare fără aportul său.     La 60 de ani câţi împlineşte astăzi, Dan Voiculescu se poate considera un politician calificat la locul de muncă, chiar dacă are de înfruntat mai multă neîncredere şi adversitate decât cele de care au parte neaveniţii victorioşi ai unei politici care-şi aşteaptă încă împlnirea şi pe cei care să o împlinească.