Moartea anunţată a kaghebistului Litvinenko, defectat în Anglia şi care a beneficiat de o veritabilă transmisie în direct, ridică un colţ al vălului care, în ultima vreme acoperise realitatea contradicţiilor dintre superputeri. Ieşirea din joc a factorului ideologic nu face mai puţin acută concurenţa dintre supervedetele scenei mondiale şi competiţia surdă care se duce, în continuare, la nivelul serviciilor de informaţii. Spionajul reciproc este în floare şi el se face acum aproape la vedere, dar cu mijloace incomparabil mai sofisticate. Nici fostul lagăr comunist nu mai este ermetic închis, cum a fost vreme de jumătate de secol şi nici lumea occidentală nu mai este la fel de solidară în faţa 'pericolului roşu'. Meseria de spion nu este deloc pe cale de dispariţie. Ba, din contră, se pare că ea înfloreşte mai mult ca niciodată. Se perfecţionează şi se specializează. Dacă în Occident continuitatea serviciilor n-a fost afectată de prăbuşirea sistemului comunist, Estul şi-a reformat din mers structurile, adaptându-se la noua situaţie. În timp ce unele ţări comuniste dintr-un exces de zel năuc au dat iama prin propriile servicii, oferind pe tavă foştilor inamici informaţii vitale cu efect distrugător pentru ele însele, ruşii n-au făcut decât să-şi consolideze acest atu, prea puţin sensibili la cerinţele unei democraţii care funcţionează mai ales în cazul căţeilor, nu şi al dulăilor politici. Episodul Livinenko a readus în atenţie modul brutal, dar categoric, în care sunt tratate defecţiunile în sistem. Legile nescrise, sau necunoscute ale spionajului funcţionează fără greş şi ele nu admit piruete sau schimbări de tricou fără riscul sancţiunilor aferente. Livinenko ştia foarte bine la ce are să se aştepte - dacă moartea sa este, întra-devăr opera serviciilor secrete ruseşti. Şi pun pariu că nimeni, din lumea occidentală, nu va striga prea tare şi nu va cere dreptate. Pentru că aici dreptatea este de un singur fel. Doar prin alte locuri se poate întâmpla ca un spion care trece în tabăra adversă dând peste cap o ţară şi producând pierderi imense - inclusiv în oameni - să fie 'reabilitat' şi să i se acorde pe lângă onoruri şi leafa restantă! România poate să intre în cartea recordurilor prin modul în care i-a tratat şi îi tratează pe un Pacepa, Răceanu sau Turcu, făcând din ei veritabili eroi. Trădarea este - indiferent de context - trădare. E imorală şi nocivă ca model, mai ales pentru o societate aflată şi aşa în derivă.