Vreau să spun, din capul locului, că ceea ce se întâmplă la Chişinău n-are nimic în comun cu o revoluţie. Nici măcar cu Revoluţia Română, şi ea contestată şi pusă sub semnul întrebării, nemeritat, cred eu.

La Bucureşti, în 1989, a fost o mişcare de masă, iar românii s-au ridicat nu atât împotriva unei ideologii (ţin minte că vreo două-trei zile după fuga lui Ceauşescu, oamenii îşi spuneau încă „tovarăşe” şi nu erau deloc convinşi că ceva fundamental se va schimba; nici nu erau pregătiţi pentru o schimbare radicală) cât împotriva unui regim opresiv, exercitat printr-o dictatură personală. Prin Ceauşescu, comunismul românesc semăna mai degrabă cu unele regimuri din America de Sud sau de prin Asia, decât cu comunismul european. La Chişinău, de bine de rău, cu toată coloratura sa stacojie, funcţionează un regim democratic, validat ca atare de comunitatea internaţională şi exercitând instrumente specifice. Voronin n-a venit la putere printr-o lovitură de stat, ci prin alegeri şi are tot dreptul să califice ceea ce se întâmplă la Chişinău ca o tentativă de lovitură de stat. Ghinionul său este că comunitatea internaţională, datorită propensiunii sale filo-ruse, nu vede în el exponentul unei democraţii autentice, şi de aceea şi rezervele în a se lua poziţii oficiale.

La Chişinău, ceea ce se întâmplă acum, seamănă mai degrabă cu atât de cunoscutele nouă „Piaţa Universităţii” sau „Mineriada”. Nu este revolta unui popor împotriva unui regim, ci a unei grupări – perdante la urne – în faţa alteia – câştigătoare, indiferent de metode. Nici comuniştii şi nici anticomuniştii de la Chişinău nu sunt nişte democraţi autentici. Nu au cum. Realitatea basarabeană este cu totul alta decât cea prin prisma căreia judecăm noi lucrurile. În Basarabia, regimul comunist are o vechime de peste 90 de ani. Nicio generaţie, prezentă, de acolo, nu poartă amintirile sau tradiţiile democraţiei. Nicio mişcare politică nu se poate reclama drept continuatoarea unei tradiţii democratice. În Basarabia s-a format o oligarhie funcţionărească, care s-a prevalat de ideologie pentru a-şi exercita puterea. Aceasta e cea care a declarat independenţa Basarabiei, când a prins momentul, şi care a inaugurat principiile politice „secesioniste”, găsind şi propagând argumentele unei identităţi naţionale inexistente. Luptele politice de la Chişinău s-au dat între exponenţii diferitelor tendinţe, desprinşi din acelaşi grup de foşti activişti, directori de întreprinderi sau de ferme agricole care au constituit, de-a lungul timpului, pătura dominantă.
Sloganul cu „furtul” alegerilor ne este binecunoscut. Am trecut şi noi prin faza asta cu vreo patru ani în urmă. Desigur, n-au fost alegeri corecte, s-au produs abuzurile pe care le exercită orice putere intrată în competiţie, dar rezultatul cred că este corect şi el exprimă starea de prostraţie în care a intrat o ţară – nu spun naţiune – căreia democraţia nu i-a adus progresul aşteptat. O ţară care se teme de necunoscutele unei schimbări radicale şi preferă confortul relativ al statu-quo-ului. „Revoluţionarii” de la Chişinău sunt cei care inspiră „Basarabiei profunde” o undă de nelinişte şi de neîncredere. Ei sunt exponenţii unor grupări perene, pe care şi noi le-am regăsit, de fiecare dată, în primele rânduri ale aproapei oricărei „mişcări populare”. Propensiunea spre violenţă şi contestare nu intră de loc în consens cu viziunea unor schimbări democratice. Practic, la Chişinău, se joacă acum în stradă, partida ratată la urne. Între grupări care nu se deosebesc fundamental, ba se aseamănă prin dorinţa de a rămâne sau a accede la putere. Am deja convingerea că locul lui Voronin va fi luat de un alt Voronin, cu nimic mai bun decât acesta, iar peste Moldova nu va pogorî prea curând spiritul democraţiei reale.