Niciodată, în scurta istorie a democraţiei româneşti, nu a mai fost înregistrată o intervenţie atât de brutală şi ...într-un mecanism electoral, ca cea a preşedintelui Băsescu în procesul de selecţie a celui care urmează să fie viitorul preşedinte al partidului care are, deasupra acestuia, un preşedinte permanent. Lăsăm la o parte gogoriţa cu echidistanţă politică a şefului ţării – doar Iliescu mai credea, cât de cât în ea – şi ne rezumăm la declaraţiile făcute la Covasna, în timpul său liber, de Traian Băsescu: partidul n-are nevoie de „căprării” şi „n-am de gând să-mi schimb partenerul din 2004”. În special ultima este cea care clarifică aproape definitiv lucrurile: am plecat la drum cu Boc, n-am de gând să-l continui cu Blaga. Chiar dacă voi, pedeliştii de rând, trăiţi cu iluzia  că în 14 Mai vor fi alegeri libere şi corecte! Partidul n-are nevoie de „căprării” autoritare, de tipul fostului ministru de Interne, ci de un băiat bun şi ascultător, cum a dovedit în permanenţă că este micul Boc.

Ce-ar mai fi de spus la o asemenea situaţie? Că puţinii pedelişti rămaşi în tabăra lui Blaga (cei „orientaţi” au făcut manevra de „întoarcere a armelor” cu iuţeală) îşi pot lua adio de la viitorul lor politic. Şi Preda şi Boureanu şi câţi vor mai fi (până şi Berceanu) vor trece pe linie moartă, în timp ce aceia care şi-au declarat solmen susţinerea vor participa la împărţeala funcţiilor pe următorii patru ani. Prin ultimatumul său – căci despre aşa ceva a fost vorba la Covasna – Băsescu s-a debarasat şi de cei câţiva cârtitori care mai mereu aveau ceva de comentat lămurind, practic, eventualele neînţelegeri sau suspiciuni legate de jocul pe care-l face el însuşi.
De ce Boc şi nu Blaga? Amândoi sunt colaboratori de lungă durată, fac parte din nucleul pedelist care în urmă cu zece ani l-a alungat de la conducere pe fondatorul Petre Roman. Opţiunea lui Băsescu nu este doar una pragmatică. Ea ţine de structura sa intimă, care este aceea a unui personaj autoritar, cu tendinţe dictatoriale, dezvoltate pe vasul în care lua decizii ce nu puteau fi contestate fără riscul aruncării peste bord a „răsculaţilor”. Iar Boc este candidatul ideal al unui asemenea tip de parteneriat: docil, fără personalitate, mereu dispus să-şi asume ultima variantă de discurs ce-i este livrată, fără a avea vreo emoţie că ieri direcţia a fost cu totul contrară. Boc este tipul clasic de ostaş care nu mişcă în front şi execută cu sârg şi cele mai absurde comenzi. Blaga este dintr-un aluat cu totul diferit. A demonstrat, de-a lungul timpului, cu măsura impusă de „regulamentul intern”, că nu este dispus la orice concesie şi că are prostul obicei de a filtra prin propria sa judecată comenzile. A demisionat cu demnitate atunci când a fost pus într-o situaţie care nu se potrivea cu propria sa evaluare şi pare, în continuare, omul dispus să spună „Nu”. Ceea ce pentru Băsescu este inacceptabil. El nu poate fi „partener” cu un asemenea personaj!

Cursul evenimentelor de acum până în 14 Mai pare lin, partidul îndreptându-se spre o realegere festivă a omului care a câştigat toate bătăliile electorale, dar a pierdut războiul cu guvernaţii. Triumful bine sprijinit al lui Boc poate fi unul a la Pirrhus, pe fondul pierderii continue de teren în încrederea populaţiei faţă de capacitatea partidului administrat (totuşi!) de Traian Băsescu, de a conduce coerent şi eficient o ţară pe care a mânat-o consecvent spre degringoladă.