Prin 1974 îmi „satisfãceam" stagiul militar la ªcoalã de Ofiþeri de Rezervã a MApN din Drumul Taberei. Am, nimerit, absolut din întâmplare, într-o serie cu multe nume sonore printre „rãcani". Douã dintre ele au atras cu precãdere atenþia: Ceauºescu ºi Maurer. Mai precis, odraslele celor doi „puternici" ai zilei, Valentin ºi Jean. ÃŽn prima lunã, de pânã la depunerea jurãmântului, cele douã progenituri s-au conformat regulamentelor ºi n-au pãrãsit unitatea.
Au venit însã familiile la ei. Mai precis, Elena Ceauºescu la Valentin ºi Ion Gheorghe Maurer la Jean. Dacã cea dintâi a fost atent ocrotitã de privirile indiscrete ale ostaºilor, cel de-al doilea s-a comportat absolut normal. A venit cu un IMS (gurile rele ziceau cã direct de la .vânãtoare) ºi a intrat în curtea unitãþii, retrãgându-se intr-un colþ pentru a discuta cu fiul sãu. La plecare a fãcut un semn de rãmas bun celor din jur, rãsplãtit cu aplauze. Acestea, cred, se adresau în special deciziei pe care o luase cu puþin timp înainte, de a pãrãsi viaþa politicã, pentru a se dedica în liniºte lucrurilor pe care se ºtia cã le preþuia cel mai mult: vânãtoarea ºi tenisul.
Ieºirea sa din scenã a înlãturat ºi ultimul obstacol de pe victoriosul drum al cultului personalitãþii. Nici unul dintre „greii" vechii gãrzi nu mai avea cum sã împiedice concentrarea puterii în cele douã - ºi în curând patru - mâini ale "celor mai iubiti fii".
Ion Gheorghe Maurer nu s-a potrivit prin nimic cu idealul pe care l-a reprezentat ºi pe care 1-a slujit pânã la momentul pe care el singur l-a hotãrât. A intrat voluntar în conul de umbrã al semianonimatului pentru nu mai puþin de un sfert de veac. Parcã autopedepsindu-se pentru culpa de a fi adus pe capul poporului român un geniu al rãului cãruia el i-a fost „naºul". Ultimii ani ºi i-a trãit dintr-o „pensie" pe care i-a oferit-o Ion Tiriac, care n-a uitat cã, fãrã demnitarul comunist cãruia i-a servit drept sparring-partner, n-ar fi reuºit, poate, sã evadeze pentru a putea deveni capitalistul de astãzi.