"Incidentul Oprea" este primul test de rezistenţă al Coaliţiei de guvernare. S-au ţesut în jurul său o grămadă de teorii şi de legende. Varianta „stas” este aceea că între preşedintele Băsescu şi Gabriel Oprea a existat o înţelegere prealabilă care-i garanta acestuia din urmă rămânerea pe post – chiar în condiţiile în care propriul său partid nu l-ar mai fi dorit. Mişcarea era menită să creeze breşa prin care alţi reprezentanţi ai social-democraţilor, cu simpatii faţă de doctrina democrat-liberală, să se scurgă în tabăra prezidenţială şi să asigure în final, posibilitatea unei guvernări unipartinice, anihilând astfel efectele unei retrageri de la guvernare a partenerului de coaliţie.

Teoria este frumoasă, interesantă, dar ca de obicei, realitatea este mai banală. După părerea mea nu a existat un acord între Traian Băsescu şi Gabriel Oprea. Nu este exclus ca oamenii din anturajul preşedintelui (parţial şi al său) să-i fi evocat o astfel de posibilitate, sau să-l fi instrumentat în direcţia necesităţii creării unei structuri de putere care să-l autonomizeze faţă de formaţiunea pe care o reprezintă. Dar nu cred că cineva i-ar fi putut da garanţii în sensul unei eventuale susţineri prezidenţiale. Traian Băsescu nu face astfel de greşeli. Acceptă devotamentul altora, dar nu-i imunizează de nici un fel. Îi foloseşte atâta timp cât îi sunt utili, dar nu se încarcă cu lestul lor inutilizabil. Printre primii care au trecut printr-o astfel de experienţă se numără Gheorghe Flutur. Fervent susţinător al preşedintelui în tabăra liberală, el şi-a folosit intensiv resursele ministeriale în crearea polului disident „Stolojan”. Atunci când Tăriceanu l-a exclus din partid, a mizat pe refuzul preşedintelui de a valida demiterea sa din funcţia de ministru şi pe oportunităţile pe care i le oferea rămânerea în structurile guvrnamentale. Băsescu însă n-a schiţat nici un gest de suport. Şi nu este singurul caz.

Cred, de asemenea, că rolul jucat în această afacere de chestorul Virgil Ardelean a fost mult supraevaluat. „Vulpea” este departe de a fi un manipulator din umbră. Este, mai degrabă, funcţionarul disciplinat şi care lasă uşi deschise în urma sa. Nu numirea lui Ardeleanu este motivul căderii lui Oprea, ci marea sa inabilitate în a face, cel puţin cu aparentă modestie, jocurile. Câştigător al meciului cu Vanghelie, în prima rundă, el a crezut că nimic nu-i mai stă în cale. Acceptat ca „numărul 1” în PSD prin nominalizarea sa la prima opţiune ministerială, a dorit să ia jocul pe cont propriu. Expresie a unei nestăvilite sete de putere şi a grabei de a-şi servi clientela politică, n-a mai ţinut cont de reguli şi de protocol. Evoluând în sferele înalte, s-a considerat cel puţin egalul lui Geoană, pe care nici măcar nu a ezitat să-l înfrunte („Mi-a vorbit foarte insolent!” – s-a plâns preşedintele colegilor), invocând „drepturile”  constituţionale.

Tot comportamentul lui Oprea din cele 20 de zile de ministeriat schiţează portretu unui oprtunist lipsit de tact, arogant şi abuziv, complet nepregătit să facă faţă unui asemenea rol, care  implică, în primul rând, diplomaţie şi precauţie. Oprea a acţionat acum ca pe vremea guvernului Năstase, când se ştia de un singur stăpân. Acum numărul acestora a crescut şi lucrul s-a văzut limpede în votul forului de conducere care l-a scos pe tuşă aproape în unanimitate. Dar lucrul care l-a descalificat total rămâne paranoicul miting de suport orchestrat prin intermediul galeriei dinamoviste – o manifestare până acum unică în analele politicii.

Spuneam că „incidentul Oprea” a constituit primul test de rezistenţă al Coaliţiei. Unul trecut cu bine. Asta nu înseamnă că pe mai departe drumul va fi drept şi lin.