Spuneam într-un comentariu anterior, ca cine-şi închipuie că gestul care a declanşat criza a fost o toană de-a lui Boc, se înşeală profund. Totul a fost pus la punct în cele mai mici amănunte, ca într-o campanie militară. Au fost analizate reacţiile şi contrareacţiile la fiecare dintre acestea şi s-a stabilit „drumul critic” care să  conducă la ceea ce dorea preşedintele cu toată ardoarea: înlocuirea unui guvern de coaliţie cu unul monocolor, chiar în condiţiile în care acesta din urmă nu beneficia - aparent cel puţin - de susţinerea parlamentară necesară. „Guvernul Blaga” a fost copt în laboratoarele Cotroceniului încă din ziua în care Emil Boc a spus că nu-l mai vrea pe Nica. Şi lucrurile s-au desfăşurat exact aşa cum s-a prevăzut, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că reacţiile Opoziţiei erau extrem de previzibile, iar pe de altă parte că în politica românească funcţionează dominaţia, nu separaţia puterilor.

„Guvernul politic” s-a născut din cinci paşi. Primul a fost anunţul revocării lui Nica. S-a mizat enorm pe orgoliul şi pe lipsa de subtilitate a pesediştilor. Dacă aceştia n-ar fi intrat în joc şi-l înlocuiau pe Nica, poate că şi azi erau la guvernare, cu toată armata lor de oameni puşi pe posturi cu atâta trudă.  Dar „prostănacii” au reacţionat exact aşa cum se aştepta Vulpoiul de la Cotroceni: în buna lor tradiţie, de la Bivolaru încoace, au făcut zid roşu în jurul nefericitului vice premier şi ministru de Interne. Pasul doi a fost numirea lui Blaga în locul lui Nica – de fapt pasul esenţial în perspectiva alegerilor care nu puteau fi lăsate pe mâna lui Vanghelie, cel care-şi trâmbiţase cu atâta lipsă de de precauţie „succesurile” în penetrarea dosarelor de la „doi şi-un sfert”. Pasul trei a fost numirea de miniştri interimari la portofoliile lăsate libere de social-democraţi şi pregătirea următorilor paşi. Tot doar naivii şi-ar fi putut închipui că după aceste afronturi în serie, replica celor jigniţi în cele mai sfimte sentimente ale lor s-ar fi lăsat aşteptată. La moţiuneBoc a fost sacrificat cu sânge rece de preşedinte, conştient de uzura acestuia şi de convingerea unanimă că nu este decât un instrument, şi nu o persoană cu idei şi decizii proprii. Pasul patru a fost acceptarea deciziei democratice a Parlamentului şi nominalizarea de formă a unui nou premier. Băsescu le-a mai făcut o surpriză adversarilor săi - cărora le-a oferit, totuşi, satisfacţia de a se da cocoşi la consultările de la Cotroceni, când i-a ascultat cu răbdarea pe care n-a mai avut-o niciodată - şi s-a prefăcut că ar lua în consideraţie oferta cu Johannis, deşi era clar (cel puţin din declaraţiile anterioare), că diversiunea sa fusese deja orchestrată. Şi tocmai când Geoană, Antonescu şi (oare?) Marko credeau că se va îndoi în faţa miraculosului consens, prin darea încă unui răgaz, el deja semna decretul de numire a lui Croitoru, un „iepure” scos din joben pentru deplina derutare a Opoziţiei. Pasul cinci îl constituie prezentarea celui însărcinat, cu adevărat, cu formarea noului cabinet, în care vor figura toţi miniştrii actuali, plus încă vreo câţiva democraţi de nădejde, în faţa Parlamentului după ce, cu orgoliul lor de învingători liderii Opoziţiei au respins oferta „Croitoru”. De aici înainte lucrurile sunt clare: următoarea nominalizare va fi una politică - şi preşedintele cu frica Constituţiei o ţine langa cu ideea că nu face altceva decât să o respecte prin  nominalizarea unui reprezentant al partidului cu cele mai multe mandate în Parlament. Între timp, rândurile majorităţii se vor fi rărit semnificativ  iar perspectiva unor alegeri anticipate, pe care le trâmbitează acum Geoană şi Antronescu, vor da fiori multora dintre ocupanţii aulei parlementare.

Au toate acestea vreo logică? Una foarte clară: Băsescu nu-şi putea permite să lase alegerile pe mâna lui Nica sau, mai rău, ale unui guvern pe care nu l-ar fi putut controla. Aceasta este miza cea mare. Ce urmează, aproape că nu mai contează. Chiar dacă - sau mai ales - este vorba de anticipate...