Lumea afacerilor este o lume aparte. Cu atât mai mult în capitalism. Sau în ceea ce ne place nouă să numim astfel, chiar dacă proiecţia pe care am realizat-o nu se încadrează (încă) în tipar. Pentru a face evaluări referitoare la domeniu nu este suficient bunul simţ. Sau simţul comun. Este necesară, mai întâi cunoaşterea fenomenului, iar apoi înţelegerea lui, a resorturilor intime care-l guvernează. În socialism, ceea ce numeam noi comerţ şi afaceri erau, de fapt, procese de distribuţie, centralizate, care nu ţineau cont de reperele fundamentale ale domeniului: cererea şi oferta. Constatăm, fără prea mare surprindere, că după 12 ani de exerciţiu în economia de piaţă, puţini dintre cei care practică şi şi mai puţini dintre cei care observă şi analizează afacerile, înţeleg cu adevărat despre ce este vorba. Măsura principală a judecăţii rămâne păguboasa "etică şi echitate socialistă". Afacerile adevărate, pe orice meridian, au propriile reguli şi propria etică. Ele nu sunt întotdeauna morale, e adevărat. Respectă însă criteriile care fac din ele principalul motor al progresului: eficienţa, randamentul, capacitatea de a produce beneficii. În acelaşi timp, o tranzacţie nu se face pe taraba publică.Are regulile ei, între care un anumit grad de confidenţialitate e întotdeauna necesar, într-o lume guvernată de concurenţă şi interese contradictorii. În opinia unora dintre analiştii noştri de ocazie, o afacere ar trebui să se transforme într-un soi de referendum, rezultatul acestuia urmând să-i decidă realizarea sau nerealizarea. Ceea ce este total fals. Am sub ochi, un exemplu de analiză după ureche: aceea referitoare la faptul că societăţii RAFO Oneşti i-au fost convertite în acţiuni datoriile, iar majorările de întârziere i-au fost şterse - ca şi în cazul altor 200 de societăţi pe care guvernul le-a considerat importante nu doar din punct de vedere economic, ci şi social. Autorul articolului se grăbeşte să tragă concluzia că noilor proprietari ai RAFO li s-a făcut un "cadou" prin această operaţiune. Nu este vorba, de fapt, de nici un cadou. Numai un naiv îşi mai poate închipui că cineva, cu simţul realităţii, ar cumpăra o societate cu tot cu datoriile şi penalităţile pe care le-au făcut alţii. Orice tranzacţie de acest fel are la bază facilităţile necesare existenţei şi continuării afacerii. Cine nu primeşte astfel de asigurări nu cumpără! Iar o societate pe care n-o cumpără nimeni, e dedicată falimentului. Cu principala sa consecinţă: aruncarea în şomaj a mii şi mii de oameni. O societate cu datorii nu poate fi nici măcar făcută cadou. Nu sunt adeptul ideii ştergerii datoriilor celor care nu s-au străduit să nu le facă. Dar nu găsesc că e drept şi sănătos ca aceste datorii să fie aruncate în spinarea celor care doresc, totuşi, să mişte lucrurile din loc.