Intenţia dlui Băsescu de a introduce organul ministerial în orificiile sindicale a făcut vâlva în presă, gazetele întrecându-se în a reproduce, pe prima pagină, schimbul de amabilităţi dintre cele două tabere, în cursul cărora nimeni nu a vrut să se lase mai prejos. Reacţiile ambelor părţi par de înţeles - până la un punct - şi ele derivă dintr-o lehamite generată de lipsa oricărei surprize. Pentru că cel puţin în acest domeniu - mă refer la Transporturi - formele pe care le îmbracă protestul nu reuşesc, în mod obiectiv, să-i lase indiferenţi pe oameni.

Grevele feroviare au punctat în modul cel mai dur şi mai păgubos lungul „război rece" dintre guverne şi sindicalişti. Şi unii, şi alţii par a se fi săturat de monotonie şi poate că de aceea au început să-şi condimenteze dialogul cu amănunte picante. Este faza de „golăneală", domeniu în care sindicaliştii cu veleităţi par a-şi fi găsit naşul în marinarul care a ancorat în Palatul CFR. Este, totodată, momentul care prevesteşte că, odată consumate şi urările de bine, nu mai rămâne altă soluţie decât cotonogeala. Pentru că, aşa cum spuneam, lucrurile au ajuns într-un punct mort: tot mai des şi mai cu hotărâre, sindicatele cer exact ceea ce economia prezentă nu poate oferi - slujbe sigure şi salarii mai mari!

Tot mai des şi mai fără speranţă, guvernul îşi întoarce pe dos buzunarele goale, gest care pare să-i lase indiferenţi pe protestatari, şi ei tot mai imuni în fata discursurilor explicative care li se servesc cu regularitate, de nouă ani. Aşa că mă întreb, cu toată rezerva faţă de procedeu, dacă nu cumva argumentul care poate să readucă lumea cu picioarele pe pământ este tocmai cel folosit de dl Băsescu. Cine ştie...