Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cu vreo şapte ani în urmă, ar fi născut dispute dure şi categorice, în cursul cărora s-ar fi recurs la arsenalul clasic al argumentelor de tip totalitar. Astăzi însă s-a găsit loc pentru a-l consemna doar în câte un colţ de ziar. Şi cu asta, basta.

Deşi lucrurile sunt mai complicate decât apar la o privire fugară. Sigur, faptul că familia Zoei Ceauşescu (devenită Oprean, prin căsătorie) îşi revendică bunurile confiscate de Parchetul General în toiul acţiunilor revoluţionare nu poate să apară decât ca o firească întoarcere la regulile democraţiei şi ale statului de drept. Justiţia urmează să decidă dacă fiica dictatorului, cetăţean al României, în virtutea unui drept elementar, este îndreptăţită să ceară şi să i se înapoieze lucrurile luate din casă. Lucruri care nici corpuri delicte nu erau şi nici cine ştie ce valoare nu aveau. O societate care respectă dreptul la proprietate (în treacăt spus, un drept peste care părinţii săi treceau cu uşurinţă) trebuie să respecte şi dreptul Zoei Ceauşescu şi probabil că instanţa abilitată o va face.

Chestiunea delicată este în altă parte, şi anume la Parchetul General. Adică în instituţia care, după o străveche tradiţie, a întors armele la momentul oportun şi ai cărei slujbaşi (nu toţi, e drept) s-au transformat peste noapte din anchetatori zeloşi ai huliganilor de la Timişoara şi Bucureşti, în acuzatori hotărâţi ai nomenclaturii, pe care au pedepsit-o, în primă instanţă, prin confiscarea unor bunuri. A făcut, în aceeaşi bună tradiţie, fără a mai face hârtii şi forme. în consecinţă directă, bunurile respective -între care şi cele reclamate de Zoe Ceauşescu - s-au pierdut, "pe drum“, prin birourile de la Parchetul General sau chiar pe la casele unor procurori.

Între dosare de cercetări ce ticsesc fişetele Parchetului, fiţi însă siguri că nu veţi găsi nici unul care să se refere la acest soi de jaf, practicat cu nonşalanţă în numele reprimării re-primatorilor. Poate că procesul de care vorbeam ar putea fi un început în a se restabili un principiu fundamental al dreptului: că în faţa legii, unii procurori nu sunt mai egali decât cei pe care-i cercetează.