Astãzi sãrbãtorim pentru a zecea oarã Ziua Naþionalã a României la 1 decembrie. Transferul de semnificaþie, de la un 23 August confiscat în folosul clasei politice care a „guvernat" þara vreme de patru decenii ºi jumãtate, a avut în martie- aprilie '90, când Parlamentul a luat aceastã decizie, o raþiune suficient de clarã: 1 decembrie 1918 a fost unul dintre rarele momente ale istoriei naþionale când visele au devenit realitate. Nu sunt convins cã un Mihai Viteazul a fost animat de idealuri naþionaliste când a încercat acest lucru, pentru cã o asemenea idee, un asemenea ideal nu caracterizau epoca în care el a trãit. Cred însã cu tãrie cã bunicii noºtri, cei care au înfãptuit Unirea, cei care s-au bucurat ºi au sperat cã ea le va aduce toate împlinirile de care fuseserã frustraþi, au înþeles foarte exact raþiunile unei atare aspiraþii. Ca orice vis românesc, nici acesta n-a durat prea mult: mai puþin de un sfert de veac. Pentru cã sfârºitul celui de-al doilea rãzboi mondial ne-a „repatriat" partea de Ardeal pierdutã la masa verde de la Viena, dar ne-a lipsit - mi-e teamã cã pentru totdeauna - de Basarabia.
Noi, însã, suntem obiºnuiþi sã ne adaptãm. Mai degrabã vicisitudinilor, decât bucuriilor. De aceea, ºi momentul 1 Decembrie 1918 continuã sã rãmânã în memoria noastrã afectivã ca un reper, ca o rãscruce de istorie. Irepetabilã. A apãrut, spuneam, logicã decizia de a introduce în calendarul postrevoluþionar o sãrbãtoare mai adevãratã. Numai cã - aºa cum ni se întâmplã nouã, urmãriþi parcã de un blestem - nici una dintre cele nouã sãrbãtori de pânã acum n-a stat sub semnul unirii „cugetelor ºi simþirilor". Au fost, mai degrabã, prilejuri de dezbinare, reproºuri ºi acuze. 1 Decembrie a fost, parcã, mai degrabã, ziua naþionalã a FSN-ului, a PDSR-ului ºi a CDR-ului, decât a tuturor românilor. Se va repeta acest sindrom ºi acum, pentru a zecea oarã? Vom privi înapoi, spre cei zece ani de libertate, cu aceeaºi mânie de partid? ÃŽmi este ºi teamã sã cred cã vom putea rupe cu o astfel de tradiþie...