Ziua (de naºtere) a lui Adrian Nãstase este mai lungã ca a altora. Este, chiar (aproape) cea mai lungã din an ºi acest lucru ºi-a pus deja amprenta asupra psihologiei celui care a atins deja ‘cele mai înalte culmi’, cum se spunea în terminologia comunistã. O singurã culme n-a atins Adrian Nãstase, dar cunoscãtorii zic cã încã nu-i târziu. ªi dacã ar fi fost, ar fi fost prea devreme.
Am scris, de când e vedetã a scenei politice, de nenumãrate ori despre Adrian Nãstase. Mai întâi, cu orgoliul de a-l fi cunoscut când nimic nu prevestea traiectoria sa viitoare. Ca simplu ‘pifan’, într-o unitate militarã unde ne-am trecut stagiul încercând sã facem ºi lucruri plãcute. Unul dintre acestea a fost revista ªcolii de ofiþeri în rezervã. ‘Pui de lei’ se numea. Serios ºi aplecat spre studiu încã de pe atunci, a pãrut cel mai potrivit pentru a scrie editorialul, cel în care ideile politice trebuiau sã fie limpezi ºi concordante cu ‘linia’. L-a scris cu uºurinþã ºi talent. O uºurinþã care mie, fiind deja de meserie, nu-mi era chiar la îndemânã. L-am reîntâlnit peste ani, cu un soi de uimire cã cel cu acest nume, care tocmai fusese numit ministru de Externe, era el. Uimirea venea din neobiºnuinþa cu care se alcãtuiau, deja, carierele publice. De aici înainte ne-am intersectat mereu, el reuºind ca în ciuda funcþiilor tot mai mari sã pãstreze o atitudine fireascã, normalã. Prima datã când l-am simþit detaºat de acest tip de atitudine a fost la o aniversare a zilei sale de naºtere. Nu era prima la care mã invitase, dar era prima dintre cele pe care le-a sãrbãtorit în culmea gloriei ºi a puterii. Era vara lui 2001, era prim-ministru ºi preºedinte al partidului, era înconjurat de o echipã care impresiona. Entuziasmul admiratorilor care au dorit sã-l atingã, sã-l vadã, sã se pãtrundã niþel de succesul lui n-a putut fi stãvilit altfel decât prin organizarea a nu mai puþin de trei reprize aniversare: una pentru VIP-urile de tot felul, la TRIUMF, alta pentru colegii politicieni la Parlament ºi una pentru cei foarte apropiaþi, la Snagov sau Lac 2. Am asistat atunci la lungi procesiuni de persoane al cãror unic scop în viaþã pãrea de a-i fi aproape. Le-a primit omagiile cu morga celui care realizeazã ºi el cât de sus l-a aºezat divinitatea faþã de semeni. A fost primul semn în care am descifrat o desprindere de realitate care avea sã dureze pânã aproape de finalul mandatului sãu ºi de eºecurile în serie.
De atunci încoace, Adrian Nãstase este înconjurat de tot mai puþini admiratori de conjuncturã. Dar, paradoxal, pare mai puþin singur decât atunci când în jurul sãu roiau oportuniºtii. Mai puþin singur ºi ceva mai sigur pe el. |
|
| Accesari:
3109
|
Adauga o opinie