Au trecut zece ani de la vizita de consolare pe care preºedintele american Bill Clinton a fãcut-o la Bucureºti, dupã summit-ul NATO de la Madrid unde, contrat aºteptãrilor – ºi promisiunilor – România n-a fost inclusã în ‘valul’ care includea tripleta fruntaºã a Estului: Ungaria-Polonia-Cehia. Am avut ºansa de a mã afla, în calitate de jurnalist, la Madrid, în timpul summit-ului. ÃŽmi amintesc foarte bine optimismul cu care preºedintele Constantinescu poposise în capitala spaniolã, convins cã victoria încã proaspãtã pe care opoziþia ‘democraticã’ o obþinuse în faþa cripto-comuniºtilor social-democraþi, califica automat þara noastrã pentru accesul în clubul select al organizaþiei tratamentului Atlanticului de Nord. Cum miliardele de dolari investiþi, pe care le anticipase Convenþia Democraticã, nu începuserã încã sã curgã, principala nãdejde se punea atunci în ‘umbrela’ de securitate colectivã pe care NATO urma sã o planteze pentru a-i convinge pe investitorii occidentali sã poposeascã în România. ÃŽn faþa opoziþiei preºedintelui american – la rândul sãu obligat de opoziþia Senatului SUA – sprijinul lui Chirac n-a mai contat. Jocurile fuseserã fãcute încã dinainte ca Bill sã poposeascã, ultimul, în uriaºul sãu ‘Airforce One’ pe aeroportul din Madrid, lãsându-se aºteptat vreo jumãtate de orã pânã sã coboare, de cãtre regele Juan Carlos. Bucuria unora a însemnat ºi resemnarea noastrã. Bulgarii, mãcar, nici nu încercaserã sã spere. Ne-am întors cu toþii la Bucureºti, cam cu coada între picioare, pentru a-l întâmpina pe marele Bill în prima vizitã a unui preºedinte american, dupã cele fãcute la Bucureºti de Nixon ºi Carter, în cu totul alte conjuncturi. Deºi umiliþi, politicienii români ºi-au regãsit tonusul odatã cu asigurarea primitã de la Clinton, cum cã ne aflãm pe ‘drumul cel bun’. Un drum care, într-adevãr, avea sã ne poarte, dupã 5 ani, spre o organizaþie deja pusã în umbrã de coaliþia americanã ad-hoc pentru Afganistan ºi Irak, ºi de nefericita intervenþie a NATO în Iugoslavia. Vizita din ’97 a fost un premiu de consolare, de pe urma cãruia nu pot sã nu-mi amintesc cã m-am ales ºi eu cu ceva: cu o strângere de mânã cu adevãrat bãrbãteascã din partea celui mai puternic om de pe planetã, la recepþia datã în onoarea sa de Emil Constantinescu, care m-a prezentat omologului sãu într-un moment în care încã mai cocheta cu o presã care avea sã-l dezamãgeascã nu peste multã vreme… |
|
| Accesari:
2504
|
Adauga o opinie