Pentru români, din a căror memorie colectivă nu s-au şters încă traumele legate de suzeranitatea sovietică din anii '50, noţiunea de „comisar" are o conotaţie foarte precisă: împuterniciţii Moscovei, care, în numele comunismului învingător, aveau dreptul de a tăia şi spânzura pe meleagurile eliberate de tirania capitalistă.

Astăzi, când comisari ai Uniunii Europene şi ai altor instituţii continentale îşi fac apariţia pe la Bucureşti, instinctiv am o strângere de inimă. Ştiu foarte bine că termenii nu sunt comparabili, că semnificaţia şi atributele sunt altele, ca şi perspectiva.Însă simplul fapt că cineva vine de undeva, pentru a ne spune ce trebuie să facem sau pentru a verifica dacă am făcut cum ni s-a spus, mă face să mă întreb ce blesteme istorice fac să atârne întotdeauna deasupra capetelor noastre o sabie a lui Damocles. Probabil că un alt soi de comisari au apărut pe aceste meleaguri şi după cucerirea Daciei de către romani, iar în perioada în care am fost supuşi ai Imperiului Otoman, aceiaşi purtau turbane şi şalvari. Esenţa a rămas însă aceeaşi....

Este fără rost să învinuim pe cineva pentru această condiţie. Singurii vinovaţi suntem noi şi cei pe care ni i-am cocoţat pe uneri, pentru a ne arăta direcţia. Şi incapacitatea noastră, devenită cronică, de a ne organiza şi de a ne chivernisi fără ca alţii, să vină şi, în numele intereselor lor, să ne lămurească despre natura intereselor noastre. Comisarii - cu sandale, şalvari, cizme sau pantofi de lac - tind să devină una dintre constantele existenţei noastre. Să-i privim şi să ne privim cu realism şi cu suficient de multă înţelegere. Căci n-avem încotro.