Pentru români, din a cãror memorie colectivã nu s-au ºters încã traumele legate de suzeranitatea sovieticã din anii '50, noþiunea de „comisar" are o conotaþie foarte precisã: împuterniciþii Moscovei, care, în numele comunismului învingãtor, aveau dreptul de a tãia ºi spânzura pe meleagurile eliberate de tirania capitalistã.
Astãzi, când comisari ai Uniunii Europene ºi ai altor instituþii continentale îºi fac apariþia pe la Bucureºti, instinctiv am o strângere de inimã. ªtiu foarte bine cã termenii nu sunt comparabili, cã semnificaþia ºi atributele sunt altele, ca ºi perspectiva.Însã simplul fapt cã cineva vine de undeva, pentru a ne spune ce trebuie sã facem sau pentru a verifica dacã am fãcut cum ni s-a spus, mã face sã mã întreb ce blesteme istorice fac sã atârne întotdeauna deasupra capetelor noastre o sabie a lui Damocles. Probabil cã un alt soi de comisari au apãrut pe aceste meleaguri ºi dupã cucerirea Daciei de cãtre romani, iar în perioada în care am fost supuºi ai Imperiului Otoman, aceiaºi purtau turbane ºi ºalvari. Esenþa a rãmas însã aceeaºi....
Este fãrã rost sã învinuim pe cineva pentru aceastã condiþie. Singurii vinovaþi suntem noi ºi cei pe care ni i-am cocoþat pe uneri, pentru a ne arãta direcþia. ªi incapacitatea noastrã, devenitã cronicã, de a ne organiza ºi de a ne chivernisi fãrã ca alþii, sã vinã ºi, în numele intereselor lor, sã ne lãmureascã despre natura intereselor noastre. Comisarii - cu sandale, ºalvari, cizme sau pantofi de lac - tind sã devinã una dintre constantele existenþei noastre. Sã-i privim ºi sã ne privim cu realism ºi cu suficient de multã înþelegere. Cãci n-avem încotro.