Drumul pe care l-a parcurs domnul Victor Ciorbea de la postura încruntată a liderului sindical inflexibil și preocupat doar de binele sindicaliștilor (el preferând să stea în continuare în apartament de bloc și să circule cu Dacia) până la aceea comic semeață a președintelui unui partid istoric scăpătat este exemplar pentru politicianul român de tranziție al cărui prototip va rămâne pentru totdeauna nemuritorul Rică Venturiano. Prins cu pantalonii în vine în iatacul țărănist, unde cânta serenada unei președinții temporar abandonată de titular, dl Rică Ciorbea, tradus în tribunale pentru onoarea nereperată a alesei inimii lui, țipă ca din gură de șarpe: dacă nu ni se va face dreptate (dreptatea însemnând, după dânsul, o sentință favorabilă în procesul intentat celorlalte părți țărăniste) vom merge cu jalba în proțap la toate forurile europene și vom face cunoscute mizeriile din România! Dacă nu, nu! Adică dacă va obține câștig de cauză, va lăsa baltă toate mizeriile interne și toate abuzurile puterii. Va înhăța liniștit sediul și ștampila și va merge mai departe pe gloriosul drum de 75 de ani al unui partid aflat "în slujba României" în mod efectiv doar vreo 8, dintre care ultimii patru, dintr-o minimă decență, nici n-ar mai trebui pomeniți. Dl Ciorbea a proferat de la tribuna congresului festiv toate aberațiile din fondul de aur al demagogiei politice de extracție carageleană, fără a clipi și fără a roși nici un moment. Iar pentru ca tacâmul să fie complet, venerabilul Diaconescu, cel sub a cărui înțeleaptă conducere partidul s-a dus de râpă, a fost răsplătit cu o medalie jubiliară. Probabil ca lumea să nu uite! Congresul țărănist a semănat mult, mult de tot, cu o parodie stângace a unui episod de viață politică pentru care actorii n-au nici fibra și nici dorința de a culege aplauze. Că de roade, ce să mai vorbim. |