Partidul prezidențial a transmis nației un semnal liniștitor: știm deja, cu cel puțin vreo 8-9 luni înainte, cine va fii viitorul premier. Cel care, instalat la Palatul Victoria, va manevra Executivul, dându-i direcția cuvenită, accelerând de câte ori se poate și punând frână pentru a evita pericolele. Din prezentarea făcută viitorului premier reiese că acesta ar fi un „șofer” de țară mult mai bun decât cel actual. Pe care, paradoxal – tot el l-a promovat spre o asemenea funcție.
Theodor Stolojan se numește viitorul premier. Îl cunoașteți. Este fostul ministru al Finanțelor din Guvernul Roman. Și-a dat demisia în urma unor neînțelegeri cu șeful de guvern, pe marginea ritmului și specificului Reformei – o noțiune pe care, la vremea respectivă nimeni n-o stăpânea prea bine. După mineriada din septembrie 1991 și demiterea (sau demisia) guvernului condus de șeful FSN-ului (lider național!), cineva și-a adus aminte, nu se știe de ce, de scrâșnitul finanțist. Acesta își făcuse deja formele ca să plece într-un stagiu la FMI. În criza născută atunci, opțiunea pentru Stolojan a părut soluția salvatoare, mai ales că se evita o altă numire, controversată. Fostul ministru de Finanțe ajuns premier prin jocul dihoniei și al întâmplării avea să gestioneze timp de aproape un an situația, pregătind alegerile viitoare.
Sueprinzător, Stolojan s-a făcut remarcat – și admirat – prin încăpățânarea cu care a rezistat presiunilor sindicale. A rămas celebru pentru decizia de a negocia cu Cozma „până va cădea lat sub birou” și în șirul de cedări și concesii ce păreau fără sfârșit, el a adus o undă de speranță că toate aceste tendințe centrifuge ar putea fi stăpânite. A guvernat 11 luni alături de liberali, fără a face mare lucru. Ba a făcut ceva: strâns cu ușa de situația economică generată de guvernarea șovăielnică de până atunci, a recurs la o măsură extremă: a „naționalizat” valuta agenților economici. O măsură pe care, ca liberal, n-ar fi acceptat-o în ruptul capului. Dar nu era încă liberal! Avea să devină, după întoarcerea de la FMI, unde a avut sarcina de mare răspundere de a monotoeiza Moldova de peste Prut, și după episodul încă atât de controversat, al susținerii candidaturii președintelui Iliescu la alegerile din 1996.
Amintirea premierului inflexibil l-a reinserat în viața politică, de cealaltă parte a baricadei: după falimentara guvernare de dreapta din 1997-2000, partidul liberal intrat în vrie și salvat de la pericolul de a deveni neparlamentar doar de abandonarea timpurie a lui Constantinescu, a fost pur și simplu depus în brațele lui Stlolojan, pe care Stoica l-a considerat ca având stofă de liberal. Câtă a avut, greu de spus. A avut însă flerul de a da mâna cu Băsescu și de a forma o Alianță, devenită, prin manevrele acestuia din urmă, forța politică de guvernare. Dar – nota bene – abia după ce candidatul la președinție Stolojan a abandonat cursa din motive personale, abandon stropit de lacrimile viitorului președinte.
Iată, așadar, ce-l califică pe Teodor Stolojan pentru funcția de viitor premier: un experiment la vârf ratat și o suită de viraje politice mai mult sau mai puțin oportuniste. Dar, de ce n-ar fi el și-ar fi altul? Chiar așa...