Că demisia lui Tăriceanu ar fi produs, pe harta politică, un dezastru mai mare decât inundaţiile, este clar. Cum în orice decizie cu asemenea consecinţe se regăsesc şi perdanţi şi beneficiari, hai să încercăm să vedem cine şi ce are de pierdut de pe urma revocării irevocabilei demisii tăricene.
Primul perdant este premierul însuşi. Prestigiul său, atâta cât mai era după şifonările repetate produse, pe de o parte, de ineficienţa şi brambureala unui cabinet de strânsură, iar pe de alta tutelei agresive a preşedintelui, pare a fi ajuns la o cotă minimă, ce stârneşte îngrijorare printre puţinele minţi lucide din PNL. Una dintre acestea este Stoica, cel care a mai salvat odată, in extremis, partidul de la o catastrofală ieşire din scena politică parlamentară. Stoica se întreabă retoric dacă, cu Tăriceanu în frunte şi cu Băsescu în spinare, partidul mai are vreo şansă să rămână nu doar 'numărul unu' în Alianţă, ci chiar în procentajele asigurătoare într-o eventuală confruntare anticipată. Candidatura lui Stolojan este tot mai vehiculată în ideea că acesta este singurul care ar mai putea împiedica eşecul de partid.
Principalul perdant este, însă, PRM-ul. Partidul lui Corneliu Vadim Tudor, aflat într-un vizibil recul la alegerile din decembrie şi măcinat de tot soiul de disidenţe determinate de stilul imprevizibil al liderului, este principalul beneficiar al valului de dezamăgire generat de prestaţia Alianţei. Pentru cei pentru care PSD nu a însemnat o opţiune valabilă, unicul reper rămâne PRM-ul, care culege roadele unei radicalizări tot mai accentuate a electoratului flotant. Este evident că în cazul unor alegeri anticipate în toamnă, existau toate şansele ca PRM să revină pe poziţia a doua, cea pe care a ocupat-o în 2000, pe fondul disoluţiei fostei Convenţii Democratice.
Ultimul, dar nu cel de pe urmă, dintre perdanţi este chiar preşedintele Băsescu, 'părintele anticipatelor', care vede pierzându-se la orizont catargele corăbiei în care sperase să încarce procentajul asigurător pentru următorii trei ani de guvernare. Graba sa nu a fost deloc nejustificată, el intuind că fiecare zi de exerciţiu al guvernării Alianţei aduce cu sine erodarea de imagine şi opţiuni, într-un context complex, marcat de restricţiile pe care le impune programul dur de îndeplinire a condiţiilor de aderare. Este de înţeles nemulţumirea sa în faţa pierderii unei şanse aproape unice: aceea de a cupla viitoarele alegeri legislative cu cele prezidenţiale când, teoretic cel puţin, el ar fi putut să devină remorcherul unei noi ofensive aliate.