Această nouă şi - probabil - ultimă restructurare guvernamentală (remanieri poate vor mai fi) aduce cu sine o noutate care, cu timpul, s-ar putea să se transforme într-o constantă executivă. Atâta timp cât guvernul a păşit pe terenul ferm al înlăturării urmelor lăsate de fosta guvernare, cu alaiul de eşecuri şi de neîmpliniri, premierul a călărit pe un cal alb, galopând mândru în fruntea unui cabinet pedestru. Nu s-a pomenit atunci, nici un moment, despre posibilitatea mandatării unor coordonatori de domenii care să-l mai degreveze de unele dintre corvezi. Dl. Năstase se arăta atunci în stare să se ia de piept şi cu munţii pentru a înfăptui ambiţiosul program de guvernare. Nici la restructurarea din iunie 2002 nu s-a pus problema unor locotenenţi cu atât mai mult cu cât raportul de putere dintre principalii favoriţi a fluctuat în funcţie de însărcinările suplimentare sau de degrevările operate în efortul de europenizare a cabinetului. Pra ctic, ezitarea de a nominaliza unul sau mai mulţi vicepremieri, a fost determinată de dorinţa de a nu acutiza un sistem relaţional aflat şi aşa pe muchie de cuţit.Ideea vicepremierilor a apărut cu insistenţă abia când au început să se facă simţite crizele din campania de aderare şi a început să se infiltreze insiduoasă, teama unui eventual rateu. Problema a fost abordată din perspectiva necesităţii concentrării efortului pe aspectele esenţiale ale demersului de aderare, dar ea este la fel de valabilă şi din aceea a responsabilităţilor viitoare. Un eşec în finalizarea negocierilor va fi împărţit, în timp ce succesul va fi al celui care reprezintă maşinăria de aderare. Atâta timp cât cei care vor ocupa cele două posturi nu sunt nominalizaţi, pronosticurile au în vedere nu doar competenţa şi şansele de succes ale acestora, cât şi eventuala lor vulnerabiliate şi capacitate de sacrificiu - sau de a fi sacrificaţi.Sunt, evident, speculaţ ii. Importantă cred că rămâne decizia de a consolida demersul de aderare, indiferent de cei care-i formează suportul. Cel puţin deocamdată.