Această nouă și - probabil - ultimă restructurare guvernamentală (remanieri poate vor mai fi) aduce cu sine o noutate care, cu timpul, s-ar putea să se transforme într-o constantă executivă. Atâta timp cât guvernul a pășit pe terenul ferm al înlăturării urmelor lăsate de fosta guvernare, cu alaiul de eșecuri și de neîmpliniri, premierul a călărit pe un cal alb, galopând mândru în fruntea unui cabinet pedestru. Nu s-a pomenit atunci, nici un moment, despre posibilitatea mandatării unor coordonatori de domenii care să-l mai degreveze de unele dintre corvezi. Dl. Năstase se arăta atunci în stare să se ia de piept și cu munții pentru a înfăptui ambițiosul program de guvernare. Nici la restructurarea din iunie 2002 nu s-a pus problema unor locotenenți cu atât mai mult cu cât raportul de putere dintre principalii favoriți a fluctuat în funcție de însărcinările suplimentare sau de degrevările operate în efortul de europenizare a cabinetului. Pra ctic, ezitarea de a nominaliza unul sau mai mulți vicepremieri, a fost determinată de dorința de a nu acutiza un sistem relațional aflat și așa pe muchie de cuțit.Ideea vicepremierilor a apărut cu insistență abia când au început să se facă simțite crizele din campania de aderare și a început să se infiltreze insiduoasă, teama unui eventual rateu. Problema a fost abordată din perspectiva necesității concentrării efortului pe aspectele esențiale ale demersului de aderare, dar ea este la fel de valabilă și din aceea a responsabilităților viitoare. Un eșec în finalizarea negocierilor va fi împărțit, în timp ce succesul va fi al celui care reprezintă mașinăria de aderare. Atâta timp cât cei care vor ocupa cele două posturi nu sunt nominalizați, pronosticurile au în vedere nu doar competența și șansele de succes ale acestora, cât și eventuala lor vulnerabiliate și capacitate de sacrificiu - sau de a fi sacrificați.Sunt, evident, speculaț ii. Importantă cred că rămâne decizia de a consolida demersul de aderare, indiferent de cei care-i formează suportul. Cel puțin deocamdată. |