Un recent "Barometru de încredere al consumatorului", studiu folosit de Comunitatea Europeană în procesul de integrare, relevă faptu1 că 85 la sută dintre români nu reușesc să pună bani deoparte din ceea ce câștigă, cheltuindu-și toate resursele - și o parte din eventualele rezerve - în același interval de timp. Mai mult, unul din cinci români trăiește pe datorie - ceea ce câștigă într-o lună nefiindu-i suficient ca să mânânce, să-și plătească întreținerea și celelalte cheltuieli strict necesare. Românii cunosc, după toate probabilitățile, nivelul cel mai de jos al existenței lor de după revoluție. Egalitarismul păgubos al fostului sistem a făcut loc unei polarizări extreme, în care celor puțini, care au acumulat bunăstare peste limita pe care ne consideram capabili - psihologic - să o acceptăm, le corespunde o enormă majoritate situată într-o zonă pe care o consideram imposibil de atins. Sărăcia este o realitate tristă a unei Românii în care performanța economică se lasă așteptată, fiind copleșită de management defectuos, corupție, evaziune, hoție pe scară larga. Cei mulți, cărora nu li se poate asigura nici o leafa decentă și nici nu mai au de unde să-și "completeze" necesitățile, după o formulă acceptata tacit, se vad în situația de a se tot chirci sub o plapumă tot mai mica. Marea povara ține nu de capacitatea lor de adaptare, ci de incapacitatea autoritaților de a calibra povara dărilor pe putințele oamenilor. Un sistem în care doar cheltuielile de întreținere depășesc, de multe ori, câștigul dintr-o lună (salariu sau pensie) este unul defectuos. Un sistem în care ponderea cheltuielilor revine hranei de fiecare zi, demonstrează că acesta se află pe baze extrem de fragile. Într-o țară cu resurse considerabile, cu un patrimoniu uman valoros, sărăcia nu poate fi acceptata decât ca o consecință a proastei administrații. Statul însuși este acela care nu reușește să-și croiască acoperământul pe măsură, lăsând la iveală ceea ce nici nu se mai străduiește să ascundă. |