Cu douã sãptãmâni înainte ca România sã devinã una din feliile hãrþii de turtã dulce care reprezintã Europa prin care vor curge râuri de lapte ºi miere, undeva prin þarã are loc o întâmplare care te convinge cã nici mãcar viaþa nu reuºeºte întotdeauna sã batã viaþa. Pe scurt: un post de televiziune prezintã, dramatizat, o întâmplare ieºitã din comun. O bãtrânã, amãrâtã, care abia îºi duce zilele, hotãrâtã sã-ºi încheie în bunã regulã socotelile cu viaþa, îºi cumpãrã cu ultimii bani pe care-i are un coºciug. Nu vrea sã rãmânã pe mâinile cine ºtie cui ºi se îngrijeºte, creºtineºte, de cele trebuincioase. Doi hoþi de prin vecinãtãþi sau de pe aiurea, prind de veste despre achiziþia bãtrânei. ªi-ºi fac socoteala cã dacã tocmai a cumpãrat o mobilã atât de pretenþiosã nu se poate sã nu mai aibã ºi alte fonduri dosite. Dau buzna peste ea în toiul nopþii, o apucã de gât ºi rãcnesc la ea: banii! Dã-ne banii! Biata femeie abia reuºeºte sã îngaime cã n-are, cã nu mai are, cã i-a dat pe toþi pe copârºeu.
Hoþii, sceptici ca orice membru al breslei, n-o cred. Ba o mai chinuie, ba mai rãscolesc prin casã, dar fãrã rezultat. Banii nicãieri. O umbrã de îndoialã îºi face în conºtiinþele lor. Poate cã într-adevãr n-are bani.
ªi atunci se produce un declic greu imaginabil. Hoþii - care plecaserã la furat, la rândul lor, de nevoie - înþeleg cã soarta le-a pus în faþã un semen mai amãrât decât ei. Unul care nici mãcar nu poate beneficia de alternativa pe care o au ei. ªi atunci se înmoaie, se cautã prin buzunare ºi-i îndeasã femeii în mânã ultimii vreo 60 de roni pe care-i mai aveau. ªi pleacã binecuvântând probabil soarta care a fãcut ca alþii sã o ducã mai rãu.
Este nu doar un subiect de film, ci ºi unul de cercetare sociologicã ºi analizã filosoficã: cât de linearã este existenþa ºi ce meandre surprinzãtoare are psihologia umanã. Suntem aici la Porþile Orientului, vorba scriitorului, unde lucrurile sunt luate 'a la légére', în sensul normalitãþii ºi unde se poate întâmpla orice. Cu o singurã deosebire: licãrul de umanism poate fi descifrat doar în privirile hoþului 'particular', ca sã-i spunem aºa. Hoþul instituþional n-are sentimente. N-am nici o îndoialã cã Fiscul dlui Bodu n-ar fi avut nici un fel de înþelegere dacã bãtrâna i-ar fi datorat 60 de lei ºi ar fi strâns-o de gât fãrã milã. Aºa cum o face cu nenumãraþi români amãrâþi care nici mãcar bani de coºciuge n-au, dar se calcã în picioare în primele zile de platã a impozitelor. Diferenþa de fond þine doar de faptul cã hoþii obiºnuiþi, când sunt prinºi, înfundã puºcãria, în timp ce ceilalþi ajung, în cel mai rãu caz, miniºtri, poziþie din care ne vor asigura cã nimic nu este mai de preþ pentru ei decât bunãstarea poporului ºi grija faþã de semenii care i-au ales sau i-au adus la putere.
|