În Italia, a fost suficientă o singură moţiune de cenzură pentru a-l înlătura de la putere pe cel mai spectaculos câştigător al unui scrutin electoral din ultimii 40 de ani. în România, cea de-a şasea moţiune de cenzură introdusă de Opoziţie n-a făcut decât să ofere Executivului o nouă certitudine, că se află la adăpost de orice surprize. Descoperită târziu şi cu fervoare, moţiunea de cenzură face deliciul unei opoziţii ce pare a-şi fi cantonat căutările politice de acţiune critică la acest nivel confortabil. Pentru că, în absenţa altor mijloace, moţiunea este aceea care dă impresia de combativitate şi dinamism din partea unor forţe care, altfel, nu s-ar prea regăsi pe eşichierul politic. Privită din punct de vedere tehnic, moţiunea este o realizare a celei de-a doua legislaturi, prima necunoscând o asemenea formulă, datorită lipsei de echilibru dintre forţele de Opoziţie si cele ale Puterii. Domnii Roman şi Stolojan n-au avut nici un moment a se teme de aşa ceva, pentru dl Roman moţiunea reprezentând doar satisfacţia platonică de a face altuia ce dânsului nu i-ar fi plăcut.

Absenţa reală a dorinţei de compromitere a statu-quo-ului face din moţiune mai degrabă o "verificare tehnică periodică" a motorului Executivului, inutilă din moment ce nu reuşeşte să-l scoată din circulaţie. Din păcate, operaţiunea se face cu preţul amânării unor pachete de legi importante ce nu mai pot fi discutate în unităţile de timp în care aleşii poporului se înjură reciproc. La o socoteală simplă, şase moţiuni ar fi putut însemna cel puţin de două ori pe atâtea legi importante. Că nu s-a întâmplat aşa, este de vină doar democraţia...