Fără nici un avertisment, fără nici un semn prealabil, într-o discreţie aproape totală, Corneliu Vadim Tudor a reuşit să bulverseze viaţa politică a ultimului week-end, punând în umbră până şi 'vizita istorică' a preşedintelui Băsescu la Casa Albă. Vestea a căzut ca un trăznet peste mass-media, reverberând apoi în zona politică: Vadim şi-a anunţat retragerea din fruntea partidului!Faptul cu este atât mai neaşteptat cu cât, pentru foarte mulţi, PRM-ul înseamnă Vadim şi este, practic, de neconceput, fără el. O mişcare politică coagulată în jurul unei personalităţi, care târziu a reuşit să-şi definească, fără prea multă acurateţe, doctrina. Dacă în celelalte partide lupta pentru putere s-a manifestat inclusiv prin răsturnarea liderilor 'istorici' (vezi Roman, dat jos de Băsescu) sau printr-o punere în discuţie a autorităţii fondatorilor (cazul Iliescu), PRM-ul părea cel mai puţin expus unor astfel de fenomene. Asta şi pentru că la umbra lui Vadim n-au crescut lideri autentici, linia a doua fiind compusă din personaje a căror principală calitate este ataşamentul faţă de conducător şi urmarea neabătută a doctrinelor şi toanelor acestuia. Iată, însă, că ceea ce era de neconceput, s-a întâmplat: Vadim s-a retras! unii s-au grăbit să-l dea de exemplu lui Ion Iliescu, care n-a agreat să devină preşedinte onorific, omiţând amănuntul că termenii nu sunt comparabili: Ion Iliescu nu poate, totuşi, să facă în PSD ceea ce poate face Vadim în PRM! PSD-ul reprezintă o altfel de identitate politică, în care acceptarea unei funcţii onorifice ar fi însemnat, automat, scoaterea din circulaţie a deţinătorului. Mişcarea - extrem de abilă - făcută de Vadim are două conotaţii, dintre care nu sunt sigur care este prima: oferă o altă imagine a partidului, care are nevoie ca de aer de recunoaştere şi de acceptare, inclusiv internaţională. Cu Vadim executiv, acest lucru rămânea dificil, cu toată schimbarea sa la faţă, suspectată de nesinceritate. Asta, pe o parte. Pe de alta, Vadim a obosit să controleze totul, 'să discute cu toţi nebunii din filiale'. Doreşte deci să predea aceste prerogative unor persoane cărora, însă, trebuie să le transfere şi autoritatea necesară. Or, retragerea sa era unica soluţie. Retragere, însă, formală. Având la îndemână mijloacele, Vadim şi-a creat un rol de Den Xiao Ping, de autoritate înafara schemei, punându-se într-o poziţie în care controlul pe care îl exercită este la fel de total, dobândind în plus şi imunitatea pe care i-o conferă lipsa atribuţiilor executive. El va culege astfel toate roadele care vor fi, dar nu va plăti nimic. De plătit vor plăti alţii. Este evident, deci că 'retragerea' lui Vadim este, de fapt, o mişcare menită să-i asigure o poziţie şi mai puternică, într-un partid care s-ar putea să aibe de câştigat din absenţa sa formală la vârf. Dar care poate să şi piardă o însemnată parte a unui electorat radical, pentru care Vadim însemna cu totul altceva decât ceea ce pare că vrea el să devină acum.