În entuziasmul declanşat de neaşteptata victorie în alegerile prezidenţiale şi de succesul asimilat al formării guvernului, peste Alianţă bate vântul marilor proiecte. Unul dintre acestea este unificarea: unde-s doi, puterea creşte!- iată dictonul pe care ultimul ciclu electoral pare să-l fi confirmat, chiar dacă unii reprezentanţi din cele două tabere sunt sceptici.Atât şefii democraţi, cât şi cei liberali, s-au pronunţat răspicat în favoarea unificării, iar cele două congrese, ce vor avea loc în această primăvară vor înscrie la loc de cinste, pe ordinea de zi, această problemă. Alăturarea de facto a resurselor umane şi politice a celor două formaţiuni ar putea crea, finalmente, acel pol de dreapta de care scena politică românească duce lipsă pentru a se putea echilibra în mod real faţă de aglomeraţia de opţiuni din zona centrului-stânga. Acest lucru ar face posibilă şi o corespondenţă mai clară între doctrină şi acţiunea politică, mixate frecvent în ultimii ani până la nivelul totalei debusolări a electoratului. Este suficient să analizăm puţin practicile de stânga, uzate frecvent de fostul guvern al Convenţiei, în anii 97-2000, sau pe cele de dreapta emanate de fostul guvern al PSD în perioada următoare, pentru a realiza confuzia ce a dominat scena politică.Dar, dacă la nivelul intenţiilor de principiu domneşte o armonie aproape perfectă, când vine vorba de modalităţile practice, lucrurile se schimbă. Am asistat la o veritabilă demonstraţie a preşedintelui Băsescu, încă puternic ancorat în problematica şi în administarea partidului pe care l-a condus, a motivelor pentru care PD n-ar putea accepta să-şi aproprie o doctrină populară, rămânând la identitatea sa social-democrată şi la scaunul pe care-l ocupă în Internaţionala Socialistă. Pe de altă parte, fruntaşii liberali - în special Dinu Patriciu, cel care pare să-şi mărească audienţa în mod exponenţial în interiorul formaţiunii - demonstrează că nu pot concepe o altă unificare decât cea prin 'absorbţia' democraţilor în interiorul unui partid care nu va renunţa nici mort la titulatura sa. Problema devine cu atât mai insolubilă cu cât exigenţele liberalilor se lovesc tot mai des de orgoliul democraţilor de a fi devenit, prin Traian Băsescu, vioara întâia a concertului care a cucerit publicul electoral.Pornind de la aceste poziţii rămâne întrebarea firească: ce anume vor discuta şi analiza cele două formaţiuni la viitoarele congrese? Pentru că situaţia este de genul celei în care doi celibatari convinşi doresc să se căsătorească, dar fară a renunţa nici unul la atributele formale şi reale ale celibatului.