În România bătălia politică nu se duce între stânga și dreapta - aceasta ar putea fi concluzia celor aproape 12 ani de guvernare post-decembristă. Concluzie pe care ultimele demersuri liberale - de creare a unei alianțe politice "largi", care să poată ajunge la putere în 2004 - o subliniază cu suficientă claritate. Într-un fel, istoria se întoarce la momentul '90 și la dezechilibrul major produs de un superpartid (FSN, apoi FDSN și PDSR) care avea în față partide de buzunar cu orientări diferite de a sa. Alegerile din '90, cu scoruri modice pentru partidele "istorice" și cu scoruri de complezență pentru sateliții FSN, au pus prima dată problema unei coaliții. Cam așa s-a născut Convenția Democrată, mai puțin ca o reacție la politica de stânga a PDSR, cât și ca o încercare de a echilibra scena politică. Vreme de patru ani s-au confruntat nu stânga și dreapta, ci liderii unor formațiuni care, în mare, își propuneau cam aceleași lucruri. Cât de artificială - din punct de vedere ideologic - a fost această construcție (CDR), s-a văzut mai întâi la schisma liberală de la localele din '92 și apoi la dezertările succesive ale unor grupări eterogene. Succesul electoral din '96 s-a datorat în primul rând eșecului PDSR de a rezolva problemele tranziției, și abia apoi capitalului de speranță pe care-l deținea alternativa cederistă. În 2001 ne aflăm, practic, în același punct din care a plecat democrația românească: de o parte, un superpartid (care se amplifică pe zi ce trece din transferuri) iar de cealaltă o serie de formațiuni care nu reușesc, împreună, să producă nici măcar o speranță de echilibru. Formațiuni pe care le despart opțiuni ideologice fundamentale și le-ar putea reuni doar speranța de a ajunge din nou la putere. De aici până la renașterea unei noi Convenții - mai mult sau mai puțin democrate - nu este decât un pas. Pasul supraviețuirii. |