În timp ce Traian Igaș tot repetă ca un copil prost scos la tablă să rezolve o ecuație, plina de necunoscute, "noi am îndeplinit condițiile tehnice!", mașinăria decizională își vede de drumul ei și trece cu nonșalanță pe "roșul" parlamentului european.
Nici n-au apucat să sărbătorească la Strasbourg, eurodeputații noștri prezenți (fără Tokes) decizia favorabilă a legislativului (în care un mare număr de voturi negative aparțineau, culmea, englezilor, care nu fac parte din spațiul Schengen!) că la Consiliul JAI de la Luxembourg s-a stabilit că decizia aderării României și Bulgariei va fi discutată cât mai curând, de preferință până în Septembrie.
Este însă suficient de limpede că nu va fi o decizie favorabilă celor două țări. Dacă acum am întâmpinat doar opoziția Olandei (ai cărei reprezentanți afirmă că România nu este un stat de drept! – atunci care este motivul pentru care mai întrețin relații cu aceasta?) este clar că greul opoziției vine din partea Germaniei și Franței, care nu vor renunța ușor la un punct de vedere exprimat cu suficientă claritate și nu ne putem aștepta la o schimbare de macaz ce ar pune sub semnul întrebării înseși rațiunile acestei împotriviri.
Mai mult ca oricând se rostesc acum limpede motivele pentru care cei mai influenți europeni nu doresc să dea securitatea granițelor uniunii pe mâinile noastre și ale bulgarilor: crima organizată și corupția. Desigur, lucrurile nu s-au pus în acest fel în cazul precedentelor etape de aderare. Probabil că nici pericolul nu era atunci atât de vizibil.
România a mizat mult pe această admitere. A făcut, cu adevărat, eforturi în această direcție și lucrurile încep să se vadă. Granițele noastre parcă nu mai sunt „varză”, cum erau până nu demult. A contribuit la acest lucru și dotarea tehnică corespunzătoare, realizată cu prețul unor eforturi materiale majore. Cel puțin din această perspectivă frustrarea noastră este de înțeles. Ce nu se înțelege, încă, este faptul că cei aproape patru ani petrecuți de noi în interiorul uniunii au scos în evidență, mai mult ca oricând, tarele și deficiențele pe care le-am adus cu noi și – mai ales – lipsa noastră de decizie în corectarea și înlăturarea lor. Corupția este, la noi, aproape de la sine înțeleasă ca mod de viață. Crima organizată continuă să fie tolerată și se iau măsuri doar când clanurile depășesc măsura. Lumea interlopă românească și-a construit rețele în toată Europa și alimentează în flux continuu piața cu cadre calificate. Lupta cu corupția rămâne la nivelul datului cu bățul în baltă, doar-doar s-o prinde ceva, iar ce se prinde reușește deobicei să scape cu concursul unei justiții care funcționează după principii cel puțin stranii. Sunt realități pe care noi înșine le punem cu generozitate la dispoziția mediilor de informare internaționale.
Care este soluția, în acest caz? Evident că formula pe care va trebui să o acceptăm este aceea a unei aderări în etape. O nouă monitorizare, a cărei durată nu poate fi evaluată. Dar care să ne oblige să facem pașii concreți necesari, chiar dacă va fi să mai amânăm momentul în care românii vor putea zburda nestingheriți prin Europa.