Uitându-mă cu câtă caznă se adună candidații pentru Primăria Bucureștilor, nu pot să nu-mi aduc aminte ce se întâmpla în urmă cu 16 ani, când au avut loc primele alegeri locale.
Era începutul de an 1992 și alegerile aveau loc în februarie. Se formase recent Convenția Democratică și apăruse, scos din jobenul liberalilor, Crin Halaicu. Nu-l știa nimeni, era inginer sau subinginer pe un șantier.
Partidul de guvernământ mergea pe mâna lui Cazimir Ionescu, figură „legendară” a CPUN-ului, iar tinerii liberali disidenți, de sub aripa lui Patriciu deciseseră să-l arunce în bătălie pe fragedul Călin Popescu Tăriceanu, un play-boy care cocheta cu presa printr-un post de radio. Pe atunci, finanțatorul tinerilor liberali era Viorel Cataramă, regele saltelelor Relaxa. A mai candidat din partea PRM-ului cineva - nu-mi mai aduc exact aminte numele, era jurnalist sau scriitor. Partidul de guvernământ se afla în pragul scinziunii, după mineriada din septembrie 1991 și aruncarea peste bord a lui Petre Roman, îndreptându-se cu pași mari spre „dubla” FDSN – FSN. După doi ani în care se perindaseră primari autonumiți, sau numiți nu se știe exact cum, fostul ministru al Transporturilor, Doru Pană, se pregătea să prindă funcția nou creată de prefect. Campania electorală n-a fost spectaculoasă. Țin minte că am organizat atunci, la „Libertatea”, prima confruntare dintre candidați. Evenimentul n-a prezentat interes pentru Televiziunea Română, în interiorul căreia se duceau lupte de gherilă cu sindicaliștii lui Dumitru Iuga. Confruntarea dintre cei patru candidați a fost una doar interesantă: un Cazimir Ionescu cu nasul pe sus, dar fără a ști mare lucru, un Crin Halaicu modest și părând dornic să învețe, un Călin Popescu Tăriceanu simpatic, dar atât, și un candidat al PRM-ului (tot nu-mi amintesc numele) încrâncenat. Scrutinul avea să dea câștig de cauză Opoziției, lui Halaicu. A fost debutul unei atitudini ce avea să rămână constantă, cu toată incapacitatea celor desemnați de a demonstra o minimă apetență gospodărească – pentru că nu de politică ducea lipsă, atunci și astăzi, Bucureștiul.
Ce s-a întâmplat, peste ani, cu candidații? Unul – cel care câștigase - a dispărut imediat după mandat, rezumându-se la afaceri, fără a mai avea apariții publice. Altul a naufragiat la CNSAS, în calitate de purtător de cuvânt. Cel al cărui nume abia acum mi l-am amintit: Radu Teodoru, n-a mai dat nici un prilej de a fi remarcat. Iar cel mai aerian – dar mai simpatic! - a ajuns, iată, prim ministru!