Mihăiţă, 13 ani, din Caracal, a fugit de acasă. Nu la Bucureşti, să se facă moderator de talk-show-uri, precum alţi conorăşeni de-ai lui, ci la aeroportul Otopeni, de unde spera să ajungă cumva în Germania. Ce avea să facă acolo nu îi era prea clar, dar la vârsta lui nu prea îţi pui probleme de acest fel şi te laşi în voia valului. Mihăiţă nu este singurul copil care fuge de acasă. Sute, poate mii de copii de vârste apropiate îşi părăsesc lunar căminele din felurite motive. Cei mai mulţi o fac din cauza mizeriei şi violenţelor pe care le generează sărăcia. Pentru aceştia este mai convenabil să trăiască în canale, cerşind sau furând, decât să suporte bătăile şi foamea din căminele părinteşte. Mai convenabil chiar decât în unele instituţii specializate, de asistenţă publică, unde indiferenţa se conjugă cu un periculos climat de perfecţionare infracţională. Nu toţi cei care fug de-acasă o fac împinşi de mizerie. Sunt o mulţime de copii cărora familia le asigură şi decenţa traiului şi climatul necesar. Fug, pentru că fuga face parte din algoritmul teribilismelor infantile, a spiritului de aventură. Speră ca în acest fel să sară trepte şi să-şi apropie un ideal de excepţie. Nu sunt deloc străine de asemenea procese de gândire multpreamultele filme difuzate de multele posturi de televiziune care idealizează un picaresc modern. Puştii care-şi lasă în urmă familiile şi şcoala îşi doresc să devină ceva. Altceva. Ce? Aici este problema. Care sunt modelele pe care societatea românească le oferă? Cu cine pot să semene? Pe cine vor să copieze? Şi tot aici, drama. Aproape nici unul dintre modelele contemporane de reuşită nu stimulează fantezia puştilor dornici de aventură în direcţiile pe care societatea le acreditează. Oamenii de afaceri al căror succes se bazează pe ţepe de proporţii, ziarişti de scandal care n-au apucat să-şi termine vreo şcoală, fotbalişti cu trei clase şi cu regimente de amante, politicieni de duzină băgaţi până-n gât în afaceri necurate... Unde şi de ce mai fug de-acasă copiii?