Nãscut pe la Izmail (azi - în Ucraina dar, la momentul venirii sale pe lume, în România), Ioan Chirilã era apelat, de cãtre cei apropiaþi, cu numele de Vania. Bun cunoscãtor de limbã rusã, traducãtor de cãrþi ºi piese de teatru, el acepta aceastã adaptare slavã a numelui sãu ca pe un semn de preþuire a culturii la intersecþia cãreia ºi-o formase pe a sa proprie, cu naturaleþea cu care ar fi acceptat un Jeannot, dacã istoria ºi geografia l-ar fi plasat în vecinãtatea unei alte culturi care-i era familiarã. Pe când, student fiind, întâmplarea m-a dus în redacþia revistei „Sport", în calitate de colaborator, „unchiul Vania" era deja una dintre autoritãþile indis- cutabile ale presei sportive. Verbul sãu viu, arta de a armoniza termeni aparent contradictorii, stilul direct ºi umorul de bunã calitate fãceau din el, pe bunã dreptate, liderul unei categorii gazetãreºti care, pe vremea aceea, mai putea sã facã jurnalisticã adevãratã.
Am avut privilegiul de a-i fi simpatic, drept pentru care mi-a oferit, gratis, prima ºi cea mai completã lecþie de gazetãrie. Vãzându-mã cum mã chinuiam, pe un colþ de birou din strada Conta, sã storc o ºtire dintr-un eveniment oarecare, m-a luat deoparte ºi mi-a zis: „Puºtiule, sã nu te apuci niciodatã sã scrii un articol, dacã n-ai poanta!" Prin poantã, „unchiul Vania" înþelegea miezul de spirit în jurul cãruia puteai sã construieºti un fapt demn de,interesul cititorului. A fost o adevãratã revelaþie ºi cred cã rareori m-am abã- tut, voluntar, de la aceastã regulã...
Mi-am reamintit scena deunãzi, când am aflat, cu surprindere, cã unchiul Vania nu mai este. Memoria mea îl încremenise în puterea vârstei ºi a creaþiei, când dãdea cu autoritate lecþii ºi n-am realizat cã ºi peste el s-au aºezat anii care s-au aºezat ºi peste mine. Doar cã unchiul Vania, ca întotdeauna, mai grãbit sã prindã un loc la masa Raiului sportului, ne-a pãrãsit puþin...