Născut pe la Izmail (azi - în Ucraina dar, la momentul venirii sale pe lume, în România), Ioan Chirilă era apelat, de către cei apropiați, cu numele de Vania. Bun cunoscător de limbă rusă, traducător de cărți și piese de teatru, el acepta această adaptare slavă a numelui său ca pe un semn de prețuire a culturii la intersecția căreia și-o formase pe a sa proprie, cu naturalețea cu care ar fi acceptat un Jeannot, dacă istoria și geografia l-ar fi plasat în vecinătatea unei alte culturi care-i era familiară. Pe când, student fiind, întâmplarea m-a dus în redacția revistei „Sport", în calitate de colaborator, „unchiul Vania" era deja una dintre autoritățile indis- cutabile ale presei sportive. Verbul său viu, arta de a armoniza termeni aparent contradictorii, stilul direct și umorul de bună calitate făceau din el, pe bună dreptate, liderul unei categorii gazetărești care, pe vremea aceea, mai putea să facă jurnalistică adevărată.
Am avut privilegiul de a-i fi simpatic, drept pentru care mi-a oferit, gratis, prima și cea mai completă lecție de gazetărie. Văzându-mă cum mă chinuiam, pe un colț de birou din strada Conta, să storc o știre dintr-un eveniment oarecare, m-a luat deoparte și mi-a zis: „Puștiule, să nu te apuci niciodată să scrii un articol, dacă n-ai poanta!" Prin poantă, „unchiul Vania" înțelegea miezul de spirit în jurul căruia puteai să construiești un fapt demn de,interesul cititorului. A fost o adevărată revelație și cred că rareori m-am abă- tut, voluntar, de la această regulă...
Mi-am reamintit scena deunăzi, când am aflat, cu surprindere, că unchiul Vania nu mai este. Memoria mea îl încremenise în puterea vârstei și a creației, când dădea cu autoritate lecții și n-am realizat că și peste el s-au așezat anii care s-au așezat și peste mine. Doar că unchiul Vania, ca întotdeauna, mai grăbit să prindă un loc la masa Raiului sportului, ne-a părăsit puțin...