Tragedia familiei Câciu, in care tatãl ºi cu cei trei copii ºi-au pierdut soþia ºi mama în urma unui infarct survenit pe fondul epuizãrii a stârnit o mare tulburare. Este al doilea caz de acest gen din ultimii ani ºi lumea începe sã se întrebe, pe bunã dreptate, ce se întâmplã cu noi.
Nu este un secret cã gena noastrã a fost înzestratã cu mãsurã cu cromozomii care determinã interesul pentru muncã, în general. Nu suntem ca nemþii, care trãiesc ca sã munceascã. Românii muncesc ca sã trãiascã ºi, de regulã, o fac într-un mod în care sã nu genereze accidente de genul celui menþionat. Nu ºtiu cât de mult „scrie” acest lucru în fiºa noastrã identitarã ºi cât înseamnã calitate dobânditã. Jumãtatea de secol de ideologie comunistã a generalizat un principiu, dupã care s-a cãlãuzit o societate aflatã în permanentã contradicþie cu statul. „Ei se fac cã ne plãtesc, noi ne facem cã muncim!” – a fost dictonul dupã care ne-am ghidat ºi care a dus la o nivelare cvasigeneralã a unei societãþi în care ori nu puteai sã câºtigi mai mult, chiar muncind mai mult, ori dacã câºtigai, prin mijloace calificate ca ilicite, nu te prea puteai bucura de câºtig din cauza lipsei cronice de bunuri ºi servicii, precum ºi datoritã atentei supravegheri a organelor cãrora nu le scãpa nici un exces. „IL 18” a funcþionat, dar a fost o lege care s-ar fi potrivit foarte bine astãzi, „ilicitul” fiind un fenomen care se manifestã în condiþiile economiei de piaþã.
Spuneam cã este un paradox cã în România sã se moarã de prea multã muncã. ÃŽn sectorul bugetar nu se întâmplã aºa ceva ºi nici nu cred cã existã vreun pericol în viitorul apropiat. Cele douã victime lucrau la privat. Aici lucrurile au stat, de la bun început, altfel decât în rest. Salariile mai bune plãtite de angajatori au, de regulã, un preþ pe mãsurã. Teama de pierde un astfel de loc de muncã funcþioneazã ca un element de presiune suplimentar, care duce la excese, nu neapãrat impuse din afarã. Condiþiile crizei au accentuat presiunea, concomitent cu lipsa sau ignorarea tehnicilor de relaxare sau de recuperare. De aici pânã la decesul prin epuizare nu este – dupã cum s-a vãzut – decât un pas. Unul dureros ºi irecuperabil.