Din toată guvernarea asta de aproape zece luni, cel mai bun lucru pe care l-a făcut cabinetul Tăriceanu mi se pare a fi această inedită şedinţă de guvern româno-maghiară.
De cinsprezece ani încoace, de când s-au desfăcut din cleştele ''lagărului socialist'', relaţiile dintre cele două ţări au balansat între tensiune maximă - momentul Târgu Mureş, martie 1990 - şi demersuri incomplete de detensionare - semnarea, la Timişoara, în septembrie 1996, a tratatului de bază româno-ungar. Diferendele istorice au apărut cu o mai mare acuitate cu cât cadrul democratic a permis extremiştilor din ambele părţi să se manifeste fără restricţii. Practic, lor, extremiştilor din politică şi din-afara ei, le revine responsabilitatea tergiversării normalizăriii, şi nu populaţiei, pentru care problematica economică a fost întotdeauna mai importantă. Vechi nostalgii şi mai noi aspiraţii de revanşă au minat sistematic aproape orice încercare de a aduce în zona firescului o convieţuire milenară a celor două etnii. Au contribuit din plin şi o serie de inabilităţi politice ca şi unele demersuri distructive alimentate în special de emigraţia istorică.
Ideea unui model de convieţuire modernă a fost lansată de Iosif Boda, pe când era ambasador la Berna, el evocând parteneriatul franco-german de dupa cel de-al doilea război mondial, cel care a reuşit să facă din Europa Unită un model universal. Ideea a părut tentantă şi spre sfârşitul celui de-al doilea mandat al său, Iliescu a încercat să facă unele demersuri pentru care a găsit ecou în guvernul socialist de la Budapesta. Schimbările din cele două ţări au înlocuit promotorii parteneriatului, vecinii din Vest optând pentru o politică mai radicală, intrată rapid în conflict şi cu gruparea politică etnică din România. Accesul la guvernare al acestora, în trei legislaturi consecutive, a însemnat o victorie a paşilor mici, UDMR-ul reuşind să-şi aproprie majoritatea revendicărilor.
Vizita guvernului maghiar la Bucureşti şi participarea la o şedinţă comună în care s-au discutat problemele de interes zonal reprezintă o etapă definitorie a cursului relaţiilor bilaterale. Dacă ei, politicienii, vor avea şi în continuare înţelepciunea de-a urma acest drum, fără să încerce să dea satisfacţie radicalilor, am putea asista, într-un viitor nu foarte îndepărtat la o nouă realitate zonală, peste care parcursul economic comun îşi va pune din plin amprenta de toleranţă şi de spirit de cooperare, sincer şi folositor ambelor părţi. Deschizând, totodată, calea spre alte tipuri de manifestare şi acţiune comună.