Astăzi, la Senatul României are loc un eveniment: o lansare de carte. Volumul aparţine unui fost membru al acestui for, iar audienţa va fi formată din membri actuali ai Camerei superioare a Parlamentului. Este un gest de profundă civilitate, această invitaţie, care onorează, deopotrivă, gazde şi musafiri şi ea se poate înscrie ca un moment semnificativ al tranziţiei legislativului spre condiţia de instituţie complexă, integrată în viaţa cetăţii.

Am avut privilegiul de a fi solicitat să scriu prefaţa volumului “Ediţie specială”, cel în care profesorul universitar Corneliu Turianu a adunat câteva dintre interviurile, punctele de vedere, scrisorile deschise şi articolele produse în perioada în care s-a aflat în serviciul ţării, în calitate de legislator. Fie-mi permis să reproduc aceste rânduri:

"Problemele au început, pentru domnia sa, când a crezut că legea e una pentru toţi şi a aplicat-o în consecinţă, potrivit argumentelor pe care le oferă cartea de căpătâi a oricărei democraţii. Opoziţia politică a vremii a văzut în decizia sa referitoare la o nouă candidatură a preşedintelui în exerciţiu nu o soluţie izvorâtă dintr-o analiză temeinică, cât exprimarea unei opţiuni personale. Pe aceeaşi coardă au exersat şi cercurile Puterii.

Adulat şi victimizat aproape în egală măsură, juristul a fost nevoit să constate că Justiţia nu mai este aceeaşi, locul de refugiu al profesionistului, din lipsa de spaţiu ocupat de prea mulţi oportunişti. A făcut atunci pasul care l a dus în câmpul politicii, printre combatanţi animaţi mai mult de un entuziasm orb decât de o competenţă şi luciditate atotvăzătoare. Seriozitatea cu care a abordat noua sa condiţie i a fost, practic, fatală: când vii cu instrumentele precise ale evaluării adevărului într o lume a compromisurilor nu poţi să constaţi decât că ceva nu se potriveşte: ori tu, ori ceilalţi. Corneliu Turianu a preferat prima variantă şi după un exerciţiu parlamentar în care a realizat mai mult decât droaia de amatori care a compromis cu succes un partid – altfel onorabil – şi o guvernare – de bună credinţă în intenţia sa de fond – lăsând în urmă o certă dâră de competenţă şi s a retras spre uneltele sale fundamentale.

Revenirea sa în primul plan al politicii s a făcut pe fondul chiar al acestei competenţe, atunci când o instituţie nu odată acuzată de diletantism, a ajuns la sorocul înnoirii. Candidatura sa pentru CNSAS a fost una dintre cele mai larg acceptate de către decidenţi, purtând cu sine prezumţia de competenţă şi aplicare: era, practic, primul jurist de profesie chemat să judece prin prisma legii vinovăţiile sau suspiciunile legate de „pactul cu diavolul” făcut într o epoca în care acesta era considerat şi legal şi normal. Vânzolelile interne dintr o instituţie încă neaşezată pe făgaşul sau l au scos încă odată în primul plan al controverselor publice: ales cât se poate de legal şi de regulamentar în funcţia de preşedinte al Colegiului, a avut surpriza să se confrunte cu o cabala vopsită civic ce purta cu sine nostalgiile şi tertipurile expirate ale Pieţei Universităţii. A făcut faţă cu demnitate unei situaţii în care erau călcate în picioare şi principiile şi regulile funcţionării instituţiei, retrăgându se dintr o poziţie pe care nici un veleitar n ar fi părăsit o fără luptă, considerând mai prejos de demnitatea sa ambalarea într un astfel de conflict şi punând mai presus de orice altceva calitatea sa de cercetător şi evaluator onest al unui pasiv existenţial adeseori copleşitor.

Pe acest fond de filosofică acceptare a propriei sale libertăţi ca o necesitate înţeleasă, Corneliu Turianu ne propune acest succint bilanţ al prezenţei sale în prima scenă publică, lăsându ne pe noi să l judecăm şi să l „condamnăm”."