A trecut mai bine de un an de când un telefon primit la ora patru dimineaÞa de la redacÞia de ºtiri a PRO TV mã scotea brusc din aºternut. Sergiu Toader mi-a oferit atunci primele informaÞii: la Stoeneºti este pe punctul de a se Încheia marºul minerilor. Eram invitat sã ajung rapid la studio pentru a comenta, Împreunã cu Lucian MândruÞã, transmisia În direct de pe malul Oltului.

Trecuse mai puĂžin de o lunĂŁ de la ultima ameninĂžare minereascĂŁ asupra Capitalei, ĂŽncheiatĂŁ cu ciudata „pace de la Cozia". O pace extrem de fragilĂŁ, cum avea sĂŁ se vadĂŁ ĂŽn foarte scurt timp. Scânteia care a aprins fitilul ultimei mineriade a fost sentinĂža CurĂžii Supreme de JustiĂžie care anula precedenta condamnare a lui Cozma, de 2 ani, ĂŽnlocuind-o cu alta de 18 ani ĂŽnchisoare. O jonglerie tipicĂŁ justiĂžiei române „reformate" de ministrul Stoica, care a demonstrat cât de elastic este Codul nostru Penal atunci când interesele superioare o cer.

Din pãcate pentru nefericiÞii locatari ai Vãii Jiului, marea expediÞie n-a avut un program social. Ea a fost, pur ºi simplu, o izbucnire de orgolii a celui care ajunsese sã se creadã - datoritã slãbiciunilor autoritãÞilor - mai presus de lege. Iar orgoliul 1-a pierdut. Pentru cã la Stoeneºti minerii n-au mai fost mobilizaÞi de aspiraÞia legitimã a dreptului la muncã ºi la viaÞã decentã. A fost un handicap psihologic major care, combinat cu frustrarea jandarmilor, umiliÞi la Costeºti, a condus la dezastrul de pe câmpul de luptã al oºtilor, pânã atunci mereu victorioase, ale lui Cozma. Cu o amarã ironie, am constatat, În comentariul din acea dimineaÞã, cã ceea ce s-a Întâmplat la pod a confirmat reputaÞia istoricã a zonei Caracalului: cãci În '99, acolo s-a rãsturnat... autobuzul cu mineri! Cu mineri fraieri - pentru cã aceºtia s-au comportat cu naivitatea tipicã a maselor de manevrã. ªi În '99, ºi În '91, ºi În '90. Cu marºul de la Stoeneºti - am spus atunci - se Încheie un capitol din istoria postrevoluÞionarã a României: acela al strãzii ca loc de dezbatere publicã. ªi contondentã. Este un sindrom pe care l-a declanºat Însãºi RevoluÞia ºi pe care nu-l poate anihila decât sentimentul unei democraÞii autentice. La care n-avem, Încã acces.