A trecut mai bine de un an de când un telefon primit la ora patru dimineaþa de la redacþia de ºtiri a PRO TV mã scotea brusc din aºternut. Sergiu Toader mi-a oferit atunci primele informaþii: la Stoeneºti este pe punctul de a se încheia marºul minerilor. Eram invitat sã ajung rapid la studio pentru a comenta, împreunã cu Lucian Mândruþã, transmisia în direct de pe malul Oltului.
Trecuse mai puþin de o lunã de la ultima ameninþare minereascã asupra Capitalei, încheiatã cu ciudata „pace de la Cozia". O pace extrem de fragilã, cum avea sã se vadã în foarte scurt timp. Scânteia care a aprins fitilul ultimei mineriade a fost sentinþa Curþii Supreme de Justiþie care anula precedenta condamnare a lui Cozma, de 2 ani, înlocuind-o cu alta de 18 ani închisoare. O jonglerie tipicã justiþiei române „reformate" de ministrul Stoica, care a demonstrat cât de elastic este Codul nostru Penal atunci când interesele superioare o cer.
Din pãcate pentru nefericiþii locatari ai Vãii Jiului, marea expediþie n-a avut un program social. Ea a fost, pur ºi simplu, o izbucnire de orgolii a celui care ajunsese sã se creadã - datoritã slãbiciunilor autoritãþilor - mai presus de lege. Iar orgoliul 1-a pierdut. Pentru cã la Stoeneºti minerii n-au mai fost mobilizaþi de aspiraþia legitimã a dreptului la muncã ºi la viaþã decentã. A fost un handicap psihologic major care, combinat cu frustrarea jandarmilor, umiliþi la Costeºti, a condus la dezastrul de pe câmpul de luptã al oºtilor, pânã atunci mereu victorioase, ale lui Cozma. Cu o amarã ironie, am constatat, în comentariul din acea dimineaþã, cã ceea ce s-a întâmplat la pod a confirmat reputaþia istoricã a zonei Caracalului: cãci în '99, acolo s-a rãsturnat... autobuzul cu mineri! Cu mineri fraieri - pentru cã aceºtia s-au comportat cu naivitatea tipicã a maselor de manevrã. ªi în '99, ºi în '91, ºi în '90. Cu marºul de la Stoeneºti - am spus atunci - se încheie un capitol din istoria postrevoluþionarã a României: acela al strãzii ca loc de dezbatere publicã. ªi contondentã. Este un sindrom pe care l-a declanºat însãºi Revoluþia ºi pe care nu-l poate anihila decât sentimentul unei democraþii autentice. La care n-avem, încã acces.