Evenimentul care a inflamat finalul săptămânii trecute şi care a reuşit să mai atenueze interesul faţă de dedesubturile răpirii jurnaliştilor a fost reţinerea şi ameninţarea cu arestarea a lui Dinu Patriciu.Dinu Patriciu nu este un fitecine. Este un important om de afaceri şi un politician de marcă. Firma sa, Rompetrol, a constituit unul dintre rarele succese ale privatizării şi varsă, anual, importante sume la bugetul statului, de pe urma cărora se dau pensii şi se fac o sumedenie de alte operaţiuni bugetare. Că în spatele oricărei privatizări din România sunt, sau se bănuieşte că ar fi niscai lucruri necurate e o constantă a modului de gândire pe care l-a indus o sumă de experienţe nefericite. Că Dinu Patriciu este cercetat de Parchet, nu este neobişnuit. Au mai fost şi vor mai fi şi alţii. Dar să-l arestezi pe Patriciu, pentru nişte încă neprobate infracţiuni de ordin economico-financiar este o enormitate care face parte, din păcate, din recuzita tradiţional-istorică a uneia dintre instituţiile care a făcut cei mai mici paşi pe drumul adaptării la regula democraţiei şi ale modernizării justiţiei. Nu este deloc greu să observi că instituţia Parchetului, aşa cum funcţionează încă, este tributara principiului stalinist al vinovăţiei apriorice şi al demonstrării acesteia cu ajutorul presiunilor psihice şi fizice. Parchetul a recurs sistematic, chiar şi în ultimii ani, la arestări ca ultimă soluţie pentru a închide dosare în ale căror cauze procurorii nu aveau nici dovezi suficiente şi nici cunoştinţele necesare pentru a le înţelege. Mai mult, arestările au fost transformate în spectacole mediatice menite să inducă în conştiin ţa publică sentimentul vinovăţiei celor instrumentaţi. Un Temeşan, înghesuit în Dacia Poliţiei, în '97, un fost director de bibliotecă, arestat deasemenea cu mare tam-tam, chiar şi Iacubov, în sarcina căruia se pare că rămâne doar culpa de a fi făcut o afacere proastă (mă rog!) sunt exemple sugestive ale extrapolării cercetării în domeniul propagandei.Asta pe de o parte. Pe de alta, Parchetul rămâne înglodat în poziţia de ‚servitor’ al Puterii – oricare ar fi ea – animat de un puternic sentiment de a-i face pe plac acesteia prin rezultatele cercetărilor pe care le intenţionează sau pe care le efectuează. În cazul lui Patriciu, această servitute are o dublă conotaţie: pe de o parte, răspunde unei comenzi a fostei puteri care a iniţiat dosarul, iar pe de alta unei sugestii a celei actuale (Traian Băsescu s-a pronunţat, chiar de la începutul mandatului său, despre necesitatea ‚cercetării atente’ a afacerilor lui Patriciu). În plus, Dinu Patriciu este unul dintre adversarii notorii ai lui Traian Băsescu, nu doar pe planul constituirii Alianţei DA, cât şi pe acela al opţiunilor curente (anticipatele, în special). Practic, se poate spune că intenţionata arestare a lui Patriciu bifa încă unul dintre numele de pe ‚lista lui Băsescu’, pe care acesta nici măcar nu a încercat să o ţină secretă.Cu atât mai ipocrit şi mai cinic a apărut protestul Parchetului faţă de încercările ‚unora’ de a ‚politiza’ acţiunile sale, cu cât politica rămâne, din păcate, una dintre priorităţile acestei ultime redute a stalinismului.