Funcţia de preşedinte al Senatului este vacantă pentru mai puţin de două luni. Motivul - plecarea lui Nicolae Văcăroiu la Curtea de Conturi. Bătălia - căci despre aşa ceva este vorba - pentru succesiune are o semnificaţie aparte: cel care o va câştiga îşi va putea trece în CV faptul că a fost al doilea om din stat.

Nu contează pentru cât timp. Fotoliul de preşedinte al Senatului a fost ocupat, cu autoritate de necontestat, în ultimii opt ani de Nicolae Văcăroiu. O personalitate remarcabilă a vieţii politice româneşti, în ciuda tentaţiei balcanice de persiflare şi de perpetuare a unor legende fără nicio bază reală.

Chiar dacă nu a fost pe placul unei părţi a repreentanţilor mass-media, cea care i-a şi creat o reputaţie pe care nu s-a obosit să o contracareze, Nicolae Văcăroiu a dovedit o remarcabilă eficienţă şi un deosebit simţ al echilibrului. Atât de evidentă a fost valoarea purtării sale încât îndelungata campanie dusă de Alianţa DA pentru schimbarea şefilor celor două Camere s-a poticnit brusc după victoria obţinută prin suspendarea lui Năstase.

Alianţa aflată în plin proces de disoluţie s-a mulţumit cu atât, intuind că o eventuală schimbare şi la nivelul Senatului va rupe complet delicatul echilibru al forţelor parlamentare. Văcăroiu s-a dovedit a fi la înălţimea mandatului său inclusiv în situaţia  în care a trebuit să preia, pentru o lună, funcţia de şef interimar al statului.
Comportamentul său în această poziţie i-a trezit respectul până şi lui Traian Băsescu, personaj recunoscut pentru calitatea de a nu respecta nimic şi pe nimeni.

Plecarea lui Văcăroiu lasă un gol pe care nu l-ar putea completa, fie şi pentru cele vreo 50 de zile rămase, personaje de calibrul lui Tărăcilă sau Ilie Sârbu. Pentru aceştia, faptul de a-şi putea să-şi treacă pe cărţile de vizită calitatea de preşedinte al Senatului s-ar putea să conteze mai mult decât ne închipuim. Pentru restul lumii, însă, e mai important ca la prezidiul Senatului, în puţinele sesiuni care au mai rămas, să se afle un personaj care să beneficieze de respectul tuturor taberelor. Iar acesta este, fără îndoială, Radu Câmpeanu.

Politician de rasă, al cărui echilibru şi temperament nu s-au prea potrivit cu momentele de tensiune şi de intoleranţă pe care le-a traversat societatea românească post-revoluţionară, Radu Câmpeanu merită să-şi încheie cariera politică pe o poziţie care să-i confirme contribuţia reală la schimbările care s-au produs în acest interval.
Concepţia sa despre rolul politicianului nu i-a adus prea multe succese de carieră, dar a deschis porţi pentru înţelegerea faptului că democraţia înseamnă în primul rând dialog şi toleranţă. Până şi din erorile sale clasa politică de azi, aşa cum este ea, hulită mai mult decât ar merita, a avut de învăţat lucruri care îi vor fi de siguranţă de folos. Dacă parlamentarii vor reuşi să-şi înfrângă de această dată idiosincraziile şi măruntele orgolii de grup, Radu Câmpeanu ar avea şansa să le ofere, în dirct, o ultimă şi sugestivă lecţie.