Personal, nu-mi oferã nici un fel de satisfacþie faptul cã, din când în când, se mai ia valul de onorabilitate ºi de onestitate de pe figura câte unui coleg de breaslã. Chiar dacã vehemenþa ºi intoleranþa manifestatã de aceºtia în dezvãluirea tarelor totalitarismului frizeazã un soi de atitudine 'în oglindã' a intoleranþei ºi vehemenþei cu care activiºtii comuniºti puneau la zid tarele ºi reprezentanþii burgheziei. Fiecare astfel de dare în vileag mai muºcã ceva din capitalul de încredere cu care publicul, dezorientat ºi lovit de toate contradicþiile unei societãþi în formare, a investit presa. Un ziarist, mai ales unul care s-a fãcut cunoscut prin tãria principiilor sale, înfãþiºat în adevãrata sa posturã, de servitor pe bazã de tarif al intereselor unor instituþii vetuste, face breslei chiar mai mult rãu decât face un ziarist-ºantajist sau un ziarist-hoþ, pur ºi simplu. Pentru cã aceasta naºte îndoialã ºi decepþie, neîncredere în cuvântul scris ºi vorbit de cãtre cei de la care populaþia se aºtepta sã fie primii sãi 'servitori' - în sensul nobil al cuvântului. Sãptãmâna aceasta a adus la rampã cazul unui jurnalist pe cât de intolerant, pe atât de cunoscut ºi chiar de temut, de la o publicaþie specializatã în veºtejirea imoralitãþii ºi incorectitudinii celor mandaþi sã reprezinte naþia. Omul face parte din categoria care a mai cuprins, de-a lungul timpului, alþi doi acerbi critici, de la un cotidian intransigent, deconspiraþi înainte de vreme, sau, mai recent, un jurnalist de presã scrisã ºi de radio, devenit spaima politicienilor datoritã valului sãu acid, de la un alt cotidian de atitudine. Similitudinea demersului radical al acestora cu profilele publicaþiilor pe care le-au reprezentat este primul semn de întrebare care se ridicã. Un al doilea îl reprezintã relativa toleranþã manifestatã la adresa lor ºi care a fãcut ca în locul unor regrete sincere sã asistãm la cele mai bulversabile explicaþii, menite sã le transforme cariera de turnãtori în telenovele care sã smulgã lacrimi gospodinelor. Unuia dintre cei semnalaþi i-a sãrit în ajutor, din interese de marketing, unul dintre criticii actuali ai fenomenului, relansându-l pur ºi simplu ºi fãcând din el, dupã ani, unul dintre cei mai acuþi rivali ai sãi. Pe altul l-a intervievat cu bunãvoinþã chiar publicaþia pe care într-un timp o condusese ca un zbir, dându-le lecþii de moralitate celor din subordine. În fine, ultimul de pe listã, cu voia dumneavoastrã, a fost - oricât ar pãrea de neverosimil - 'asumat' de cãtre redacþia în care lucra, în ciuda faptului cã trecutul sãu de informator (ºi de hoþ!) fusese descoperit cu mult înainte de deconspirarea sa oficialã. Numitorul comun al majoritãþii cazurilor de acest fel o reprezintã lipsa de bun simþ, de jenã, cãutarea neruºinatã de scuze ºi explicaþii pentru ceva ce nu poate fi nici scuzat ºi nici explicat. Întrucât în cazul lor legea este suficient de blândã, n-am sã mã mir dacã alþi lideri de presã în cãutare de tiraje suplimentare nu-i vor expune în vitrina ziarelor lor în nãdejdea de a atrage mai mulþi gurã-cascã în stare sã se minuneze de penajul colorat pe care-l poartã pe deasupra echipamentului de camuflaj pe care l-au tocit pânã la urzealã.