"Ce e al meu e al meu, ce nu e al vostru nu este nici al meu” – cam aşa s-ar putea traduce princpiul potrivit căruia preşedintele şi-a făcut, public, „mea culpa”, pentru semnarea legii de majorare a salariilor cadrelor didactice.

A greşit – zice Traian Băsescu, având grijă să adauge: împreună cu toată clasa politică! Adică a fost luat de val. A văzut că clasa politică subscrie generoasei măsuri – s-a luat după ea şi a aprobat proiectul de lege! Întrebarea care se iţeşte e următoarea: putea preşedintele să nu se ia după clasa politică cea ticăloşită? Putea să refuze semnarea şi să trimită legea înapoi în Parlament? Putea! Dar cine ar fi plătit oalele sparte, taman în prag de alegeri legislative? PD-L-ul său iubit! Gestul preşedintelui ar fi fost interpretat nu ca o dovadă de realism şi pragmatism politic, ci ca unul neprietenos faţă de o mare categorie socială, defavorizată sistematic de politicieni. Aşa încât preşedintele n-a cutezat să rişte, chiar cu riscul de a aproba o măsură nefuncţională, pentru că tot domnia sa zice, acum, că previziunile bugetare făcute de guvernul liberal nu i se păruseră încă de atunci prea realiste. Dar asta putea să rămână o simplă impresie, iar o ţară nu se conduce (legal!) după impresii. Preşedinţia dispune de o grămadă de analişti şi de informaţii precise pe baza cărora se putea verifica „fezabilitatea” legii. Ce nu ne spune acum dl preşedinte este că gestul său a fost de două ori emoţional: odată că se punea bine cu dascălii şi a doua oară că le dădea la cap liberalilor guvernamentali care ţipau ca din gură de şarpe că nu va fi posibilă mărirea. Dar tot ei, liberalii din Parlament, în frunte cu ministrul Adomniţei, votaseră cu entuziasm şi în unanimitate în favoarea legii.

Cine e de vină că profesorilor, cărora li s-a plimbat pe la nas prăjitura majorării, rămân cu buza umflată? Păi cine să fie: Traian Băsescu, Emil Boc, Mircea Geoană şi lista e lungă, dar îi cuprinde pe toţi cei care acum se întrec să aducă dovezi – dacă mai e nevoie – că nu se poate. De vină este populismul ieftin şi adesea iresponsabil de care dau dovadă sistematic politicienii noştri şi faptul că electoratul credul nu-i trage niciodată la răspundere pentru minciuni şi promisiuni neonorate. Nici măcar când aceştia calcă legi pe care tot ei le fac.

Discuţia pe aceată temă este, probabil, tardivă, dar nu inutilă. Este momentul pentru a gândi serios cum se pot evita situaţii viitoare de acest gen, adoptându-se proceduri corespunzătoare. Şi trăgându-i la răspundere pe cei vinovaţi – nu doar de neaplicarea uni legi, dar şi de aducerea ţării într-o astfel de situaţie.