Recentul scandal izbucnit între civicul Andreescu pe de o parte, şi CNSAS, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi GDS pe de alta, reprezintă un triumf peste epoci al Securităţii! Ctitorii sinistrei instituţii îşi vor zâmbi în barbă sau se vor răsuci, mulţumiţi, în mormintele cu stele în cinci colturi în loc de cruce, constatând că sămânţa împrăştiată de ei dă roade peste ani. Suspiciunea maladivă a constituit, întotdeauna, arma de succes a unei instituţii care nu putea, în mod obiectiv, să-şi întindă tentaculele peste întreaga societate. Ea a uzat cu succes de instrumentul suspiciunii, făcându-i pe oameni să se bănuiască unii pe alţii de a fi agenţi sau informatori şi, în consecinţă, să se toarne preventiv unii pe alţii. De-a lungul timpului recolta a fost fabuloasă şi tocmai de aceea domnii Onişoru şi colegii au asigurat front de lucru pentru câteva decenii de-acum înainte. Cine s-a temut vreun moment că oameni harnici ca Dinescu, Patapievici sau chiar Plesş s-ar putea afla în pericol de şomaj, s-a înşelat amarnic. Nici pomeneală de aşa ceva. Mai ales dacă vor fi în situaţia să scormonească prin arhive pentru a afla dacă ceea ce afirmă dl Andreescu despre ei este adevărat sau nu. Dar, la urma-urmei, asta nici nu mai are importanţă. Important este mecanismul prin care minţi, precum cea a d-lui Andreescu, produc judecăţi de tipul acesta: dacă un om ca Pleşu s-a aflat în anturajul Puterii pe care n-a sancţionat-o cu spirit civic, înseamnă că are ceva pe conştiinţă, ceva cu care este şantajat. Ori, ce-ar putea avea pe conştiinţă o persoana ca dl Pleşu, decât o mai modestă sau mai complexăa colaborare cu Securitatea? Dl Andreescu raţionează, probabil, în aceiaşi termeni în care se raţiona pe vremea în care instituţia era mare şi tare: dacă nu-l torn eu pe Pleşu, mă toarnă el pe mine. Aşa că... Aşa că avem o demonstraţie elocventă a ceea ce a făcut ca la noi, o instituţie relativ puţin numeroasă ca Securitatea, să fie atât de eficientă...