Campionatele Mondiale de atletism de la Scvilla, care ne-au ținut lipiți de ecranele televizoarelor o săptămână întreagă, ne-au demonstrat încă o dată că în lupta cu propriile sale limite, omul continuă să iasă învingător! Este o dispută de lungă durată și încă în urmă cu zece ani pesimiștii spuneau că noile recorduri mondiale sau de alt tip vor rămâne de domeniul istoriei și că sportivii vor trebui să se mulțumească a se întrece între ei, pe coordonatele de performanțe ale momentului. Unii chiar recomandau să se renunțe la noțiunea și la tabelele de recorduri ca fiind elemente de descurajare în perpetuarea interesului pentru atletism.
Iată, însă, că recorduri se înscriu în continuare și că tabelele sunt mai active ca oricând. Asistăm Ia adevărate miracole în care atleți cu conformații de roboți sfidează timpul, spațiul și limitele biologice. O atletă, până ieri necunoscută, spulberă recordul la 200 m plat. O mașinărie umană care se strâmbă incon- trolabil ca pe o partitură de Jerry Lewis își umilește contracandidații Ia 100 și 200 m plat.
La 100 m garduri, o gazelă neagră, compusă numai din mușchi, țâșnește din start ca o rachetă Tomahawk și termină cu câteva capete înaintea unor adversare creditate cu timpii cei mai buni. Toți sunt americani. Sunt din țara celor mai avansate tehnologii, a celor mai mari și mai performante laboratoare farmaceutice. Există sceptici care afirmă că la aceste nivele ale sportului, la aceste mize bă- nești, nimic nu mai este lăsat la câteva întâmplări și că aproape 90% dintre atleți se dopează. Că doar vreo 5% sunt depistați. Că adevărata competiție se duce între noile droguri și capacitatea labo- ratoarelor de a le identifica.
Asistăm, cert, în arena sportivă, nu la triumful omului asupra limitelor sale biologice, ci la triumful farmaciei asupra idealului olimpic. Până când? Până când rachetele umane vor începe să explodeze la lansare...