S-au împlinit, iatã, trei ani de când electoratul românesc a decis cã trebuie sã schimbe ceva, pentru ca lucrurile sã intre pe un alt fãgaº - unul mai bun. Cei în a cãror memorie mai dãinuie evenimentele care au urmat anunþãrii rezultatelor alegerilor nu se poate sã nu fi remarcat o vagã similitudine - cel puþin din punctul de vedere al manifestãrii speranþei -cu ceea ce se întâmplase, în psihologia românilor, în decembrie 1989.
S-au spus atunci vorbe mari - despre clasa conducãtoare care trebuie sã se sacrifice, s-au fãcut pro- misiuni - vor curge miliardele de dolari, investiþii pe care le-au oprit criptocomuniºtii aflaþi la putere, s-a cântat ºi s-a dansat de bucurie, cu o frenezie pe care n-o justificau decât naivitatea popularã ºi clasica veselie ce-a însoþit, de-a lungul istoriei noastre, schimbãrile.
Departe de mine gândul de a-i acuza pe noii veniþi de cinism ºi de minciunã. Nu. Sunt chiar convins cã ei au fost primii care au crezut cã menirea lor pe pãmânt este sã îndrepte greºelile celorlalþi ºi sã aducã fericirea poporului. Ce s-a întâmplat însã în aceºti trei ani nu seamãnã nici pe departe cu ce-am crezut ºi ce-am aºteptat. Ba, situaþia pare sã se fi agravat de la o aniversare la alta, contextul în care se produce aceasta de pe urmã fiind unul dintre cele mai tensionate ºi mai grave din întregul deceniu de libertate scurs pânã acum.
N-am sã comit eroarea de a considera cã cei aflaþi astãzi la putere sunt singuri ºi definitiv rãspunzãtori. Rãspunzãtori sunt, în egalã mãsurã, toþi cei care s-au perindat în capul mesei, însoþindu-ºi mandatele de incompetenþã, lipsã de decizie, slãbiciune de caracter, clientelism ºi oportunism. ªi, nu în ultimul rând, noi, cei care i-am vãzut cum sunt ºi am aºteptat, resemnaþi, sã vinã schimbãrile...