Ion Ţiriac face parte din categoria românilor emblematici. Zici Ţiriac, zici România. Unora le place acest lucru, altora nu.Povestea vieţii sale este o istorie de succes bazată pe talent şi tenacitate. Sau, mai bine zis, pe tenacitate şi talent. O copilărie chinuită, plină de lipsuri - precum a majorităţii copiilor din acea vreme - l-a învăţat să preţuiască tot ceea ce nu avea. Şi a învăţat că poate avea ceea ce-i lipseşte doar muncind din greu. Viaţa a fost severă cu el: nu a primit nimic pe degeaba, de la nimeni. A deprins arta de a lua singur, de acolo de unde putea. Sportul s-a dovedit a fi soluţia magică. Prin sport a dobândit, practic, tot ceea ce are astăzi, şi ceea nu este puţin. Adversarii din sport nu l-au iubit, marcaţi fiind de voinţa lui de fier şi de tenacitatea ieşită din comun. Dar l-au respectat. A câştigat şi respectul celor ce iubeau sportul, iar faptul că unii dintre aceştia au fost potentaţi ai vremii de ieri şi de azi, nu reprezintă o culpă. La rândul său, Ţiriac a ştiut să-i trateze cu respect şi să nu le întoarcă spatele atunci când steaua afacerilor sau a politicii le-a mai apus. Comportamentul său faţă de Maurer ilustrează această trăsătură de caracter şi, în general, datorită ei, astăzi se bucură de încrederea şi respectul mai multor capete încoronate cu averi sau faimă decât oricare alt român.Ţiriac nu are nimic din structura unui Mecena, a unui binefăcător. Pentru că ştie, de pe propria sa piele, că binefacerea este, în general, prost tratată. Sau greşit tratată. Nu este stimulativă. De aceea, mulţi au fost dezamăgiţi că după '89, Ţiriac nu a venit, ca alţii, cu camioane de 'ajutoare' de doi lei, pe care să le împartă festiv, sub lumina reflectoarelor. A preferat să vină cu afaceri, să investească în ţara lui. Că uneori a beneficiat de tratamente mai favorabile nu e vina lui. Că alte ori a fost ajutat, cum nu au fost alţii, se datorează şi statutului său. De român celebru. Cert este că Ţiriac a pus pe picioare, în ţară, cu 'rumâni' de-ai lui, afaceri de succes. Şi asta i-a supărat pe unii dintre cei obişnuiţi - sau crezând că au dreptul - să se împărtăşească pe nemerit din acest succes.Mai nou, Ţiriac a devenit ţinta acuzelor şi a reproşurilor datorită unui eveniment nefericit: fiul său, Ion Ion a călcat strâmb. Şi într-o zonă care reprezintă, practic, rana deschisă a vieţii lui Ţiriac: drogurile.Experienţele sale personale i-au arătat faţa cumplită a acestei patimi. Iar faptul că propriul său fiu a căzut în ea constituie deja o pedeapsă mai mare decât oricare altă dată de justiţie. Iar Ţiriac este tratat de parcă el însuşi ar fi vinovatul. Cei care doresc crucifica rea cu orice preţ a lui Ion Ion îl văd, de fapt, pe el pe cruce. Este vânătorul vânat, cel care trebuie să plătească inclusiv vina de a-şi putea permite ce nu pot alţii.În ceea ce este , până la urmă, treaba justiţiei, indiferent dacă rezultatul ne satisface sau nu sentimentele publice, se amestecă nedrept şi nepermis persoana omului pe care ar trebui să învăţăm să-l preţuim. Ca şi pe alţii, care în loc de ceea ce ar merita, sunt tăvăliţi în mocirla resentimentelor dubioase, de dragul scandalului cu orice preţ. Chiar dacă nu e un mare gânditor, Hagi avea dreptate să spună, deunăzi: 'Românii nu ştiu să-şi preţuiască valorile'. Ştiu, în schimb, să le hărţuiască.