Una dintre obsesiile majore ale preşedintelui american o reprezintă Saddam Hussein. Pe bună dreptate.Probabil că nu există la această oră, pe planetă, un adversar mai înverşunat al Americii decât dictatorul de la Bagdad.O înverşunare pasivă, însă.De când a fost silit de către tatăl actualului preşedinte să se retragă din Kuweitul ocupat prin violenţă şi să stea cuminte înt-o ţară guvernată de tot felul de interdicţii internaţionale, Saddam pare un simplu spectator şi nimic nu indică motivul pentru care Bush Jr. îl consideră a fi proxima ţintă a acţiunilor sale militare.Nici măcar ideea sprijinirii talibanilor nu pare să fie adevăratul motiv.Saddam abia se ajută pe sine şi de ce-ar face un asemenea gest ostentativ într-un subiect în jurul căruia comunitatea internaţională este suficient de bine grupată? Cred că pregătirile împotriva Irak-ului au o explicaţie mult mai simplă. Una care ţine de orgoliu şi de imagine.O Americă umilită la 11 septembrie şi care, în pofida imensului angrenaj pus în mişcare, nu reuşeşte să-şi pună la zid inamicul - Ossama bin Laden - riscă să rămână cu un acut sentiment de frustrare.Bin Laden s-a dovedit a fi o ţintă mişcătoare, extrem de dificil de localizat.Aproape imposibil.Saddam este, în schimb, o ţintă fixă.El poate fi atins.El nu are ubicuitatea talibanilor, dispăruţi fără urmă prin tunelurile de la Tora-Bora. Saddam este cel care va plăti nu doar oalele sparte de el însuşi, de-a lungul timpului, ci mai ales pe acelea sparte de Ossama bin Laden. În toată chestiunea asta rezidă un paradox major: deşi marele, realul inamic al Americii este, în acest moment, Arabia Saudită, prin radicalii săi fundamentalişti plini de bani, sponsori nemijlociţi ai acţiunilor din 11 septembrie, Bush continuă să-l ţintuiască la zid pe Saddam, declarându-i pe saudiţi ca fiind - totuşi - marii prieteni ai Americii. Ferească-l Allah de prieteni, pe Bush...