Se împlinesc astãzi 13 ani de la scânteia care a declanºat incendiul Revoluþiei. Istoria a vrut ca acest lucru sã se întâmple la Timiºoara, oraº ce va rãmâne, indiferent de mersul vemii, în posesia unui fanion ce-i dã dreptul sã se mândreascã cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despãrþea de libertate, s-a produs prima spãrturã. Cinci zile mai târziu, întregul edificiu al dictaturii urma sã se prãbuºeascã sub presiunea enormã a unei nemulþumiri populare îndelung þinutã în frâu. Evenimentele de la Timiºoara - poate încã nu suficient clarificate - au avut, în principal, meritul de a arãta lumii o altã faþã a românilor. Cã acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturalã, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încãrcat de semnificaþii. Pentru cã sub cãlcâiul dictaturii au fost strivite ºi conºtiinþe ungureºti, ºi sãseºti sau ºvãbeºti, ºi sârbeºti, ºi bulgãreºti, ºi þigãneºti sau evreieºti, nu doar româneºti. A avut, teoria ºi practica marxistã aceastã "calitate", de a nu face discriminãri atunci când trebuiau create "opinii" ºi conºtiinþe "de masã". Dupã 13 ani, la Timiºoara pare sã fi rãmas doar amintirea fugarã a incadescenþei acelor zile. Viaþa are tipicul sãu ºi dupã zbuciumuri majore, existenþa se reaºeazã în tiparele obiºnuite. Timiºorenii au modestia oamenilor care ºtiu cã ceea ce au fãcut, trebuia fãcut. Cã odatã datoria împlinitã, eroii se întorc la locurile lor. ªi-i vãd de treabã... Mai grav mi se pare faptul cã dincolo de zidurile Timiºoarei, oamenii încep sã uite. Sau sã trateze cu indiferenþã ceea ce au realizat semenii lor din oraºul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri sã se repete. Ori, aºa ceva nu trebuie, nu poate sã se întâmple. Este motivul pentru care astãzi, mã descopãr ºi las gândul sã-mi cutreiere în voie, în Piaþa Operei, printre cei care astãzi sunt sau nu mai sunt... |