În momentul în care preşedintele Bush este gata să dea semnalul unei noi cruciade împotriva celor care găzduiesc şi alimentează terorismul internaţional, în America face ravagii un terorist... naţional.  Un lunetist alege la întâmplare victimele, pe stradă, în parcări, la magazine, le fixează prin vizorul lunetei şi le trimite mesajul său mortal.  Zona în care s-au înregistrat deja aproape zece victime este paralizată de spaimă.  Oamenii se tem să mai iasă din casă şi trăiesc cu groaza că în orice moment ei pot fi cei aleşi pentru ca asasinul să-şi pună sinistra semnătură. Între atacul de la World Trade Center şi lunetistul din Virginia există o diferenţă netă, în favoarea acestuia din urmă: în timp ce oamenii lui Bin Laden au lovit, crunt, dureros, dar în locul şi momentul ales, lunetistul este o prezenţă ameninţătoare permanentă.  Nici nu ştim măcar dacă este vorba despre unul singur sau mai mulţi.  Nu ştim nici măcar motivul pentru care a declanşat teroarea. Ştim doar că există şi că poate lovi oricând şi oriunde.  Este, poate, cea mai monstruoasă şi mai completă definiţie a terorismului. Ca şi în cazul bacililor de antrax: scrisorile ucigaşe puteau fi destinate oricui, şi puteau omorî, fără a alege, mesageri sau primitori.  America se afla în faţa unei noi provocări şi nu atât ucigaşul în sine este mai de temut, cât valul de teroare pe care-l poate instiga printre alţii asemeni lui.  Cum spuneam, America se vede confruntată cu propriii săi terorişti, de departe mai periculoşi şi mai ameninţători decât ai altora.  Persoane ale căror raţiuni teroriste sunt ori obscure, ori enorme. Până la WTC, cele mai dureroase lovituri America le-a primit tot de la teroriştii săi - un Mc Veigh sau Unabomber sunt doar două exemple.  Şi nici atacul de la WTC nu pare să fi fost posibil fără suport din interior, dacă analizăm bine lucrurile. Aşa încât, este greu de presupus că, înainte de a-şi întoarce faţa cu hotărâre spre sine, spre propriile-i probleme, America va reuşi să curme terorismul odată cu Saddam Husein.