Democraţia reprezintă, în fapt, echilibrul fragil pe care societatea încearcă să-l menţină între anarhie şi totalitarism. Suntem în faza de a testa o trecere subtilă de la "anarhia" algoritmului la "totalitarismul" guvernului monocolor, ceea ce este apreciat, de către nu puţini dintre observatorii scenei politice, ca un lucru nu din cale-afara de rău. Un guvern monocolor poate avea coerenţă şi eficienţă, ceea ce a lipsit celor trei guverne policolore cu care Coaliţia şi-a mâncat încrederea electoratului. Există însă şi un risc: dispunând de aproape jumătate de procentele necesare pentru a lua decizii fără să-i mai întrebe pe alţii, guvernul Năstase poate să cadă foarte lesne în păcatul trufiei şi al suficienţei. Poate să devină arogant şi să creadă din nou în dictonul lui Văcaru, potrivit căruia şi Dumnezeu ar fi pedeserist. Prima victimă a acestui sindrom de rinocerizare poate să fie Adrian Năstase însuşi. Omul care-şi aşteaptă de cel puţin opt ani momentul şi care constata că răbdarea i-a fost răsplătită, va gândi din ce în ce mai des că - aşa cum, dealtfel, îl vor încredinţa proprii săi colaboratori - este cel mai frumos şi mai deştept dintre toţi produşii şcolii politice româneşti. Ceea ce nu este departe de adevăr. Adrian Năstase este, realmente, omul politic care a progresat cel mai vizibil, cel care a adăugat calităţilor sale naturale, exerciţiul negocierii şi al concilierii. Se poate observa, deja că politicianul discret şi prudent s-a cam săturat şi de prudenţă şi de discreţie. Tot mai des replica colţoasă şi dură îi apare pe buze, tot mai des sentinţele sale sunt doar cu dus, nu şi cu întors, tot mai des savurează condiţia de învingător. Adrian Năstase este tot mai dispus să controleze tot ce poate fi controlat, exersând persuasiunea şi presiunea cu zâmbetul pe buze. Campania de boicot mediatic a lui Vadim, dintre turnurile electorale, a fost subtil orchestrată de staff-ul său care a lăsat deja să se înţeleagă că, în condiţiile victoriei, "cine nu e cu noi ar putea fi împotriva noastră". Partea proastă cu autoritarismul este că pofta vine mâncând. Şi că după 50 de ani de co-existenţă cu totalitarismul; sechelele acestuia sunt încă prezente în mentalitatea politicienilor.