Valul de dezamăgire şi chiar de revoltă care a însoţit înfrângerea de la Middlesboro a Stelei are în ea ceva exagerat şi nefiresc. La urma-urmei, fotbalul este un joc, în care, firesc, cineva câştigă şi altcineva pierde.Întâmplător sau nu, emoţionalitatea care însoţeşte acest sport este mai mare decât în alte cazuri. Este, poate, un soi de refulare prin care frustrările din alte domenii se canalizează spre sport. Suporterii se bucură şi suferă de parcă lor înşile li s-ar întâmpla ceea ce se întâmplă pe teren, depăşind, de multe ori, emoţional, trăirile protagoniştilor reali. Revenind la meciul nostru, asist oarecum amuzat la criticile docte ale specialiştilor în balonul rotund care s-au năpustit asupra lui Olăroiu şi a băieţilor săi, analizându-le fiecare fentă şi punând sub lupă traiectoriile balonului în funcţie de unghiul din care a fost lovit de gheată. Şi mă gândesc cum vor fi emis aceleaşi analize, dacă la lovitura liberă din ultimul minut Steaua ar fi înscris. Practic, tot spectacolul ar fi fost altul. Am fi avut titluri delirante de primă pagină, elogii emoţionale la adresa înţelepciunii tactice a antrenorului care a abordat iscusit situaţia din teren şi a geniului din bocancul celui care a izbit mingea înainte ca aceasta să intre în plasă. Multe dintre componentele acestui spectacol care este fotbalul sunt relative, iar rolul întâmplării, al hazardului, nu este de neglijat. Totuşi, câteva lucruri se păstrează în zona obiectivităţii. De pildă, faptul că talentul jucătorilor nu este niciodată suficient dacă nu e dublat de tărie de caracter şi de luciditate. De puterea de a crede că hazardul poate fi direcţionat în sensul dorit dacă exista suficientă determinare pentru a-l controla. La Middlesboro, în teren, s-au confruntat nu atât două stiluri de joc, două colecţii de talente, cât două filosofii de viaţă, două psihologii cu rădăcini adânci în experienţa istorică. În timp ce steliştii au fost copleşiţi, la 2-0, de spaima că ar putea pierde un avantaj neaşteptat şi - poate - nemeritat, englezii n-au renunţat nici o clipă să creadă în faptul că pentru a învinge, trebuie să lupte până în ultima clipă, cu ultimele puteri. Şi efectele s-au făcut văzute. Ceea ce părea practic imposibil, s-a întâmplat. Şi s-a întâmplat pentru că în acest lucru au crezut cu tărie nu doar jucătorii, ci şi cei din tribune, care nu i-au părăsit la greu, nu i-au huiduit la 2-0 pentru Steaua şi i-au împins mereu din spate cu încrederea lor. Mă mai gândesc şi la ce s-ar fi întâmplat în viaţa noastră publică, dacă Steaua câştiga. În primul rând, n-am mai fi avut loc de Gigi Becali şi de gura lui mare, care ar fi invocat protecţia celui de sus după recentul său pelerinaj la muntele Athos. Mă gândesc că Traian Băsescu n-ar fi pierdut ocazia să le mai atârne în piept o decoraţie fotbaliştilor (pentru un lucru nefinalizat) şi ar mai fi tras un şpriţ la Golden Blitz, dându-i cu tifla lui Tăriceanu. Şi aşa mai departe. Golul lui Maccaroni a pus însă punct acestui delir. A pus punct şi ideii că şansa poate ţine loc de valoare la nesfârşit. Până în finală...