Valul de dezamãgire ºi chiar de revoltã care a însoþit înfrângerea de la Middlesboro a Stelei are în ea ceva exagerat ºi nefiresc. La urma-urmei, fotbalul este un joc, în care, firesc, cineva câºtigã ºi altcineva pierde.Întâmplãtor sau nu, emoþionalitatea care însoþeºte acest sport este mai mare decât în alte cazuri. Este, poate, un soi de refulare prin care frustrãrile din alte domenii se canalizeazã spre sport. Suporterii se bucurã ºi suferã de parcã lor înºile li s-ar întâmpla ceea ce se întâmplã pe teren, depãºind, de multe ori, emoþional, trãirile protagoniºtilor reali. Revenind la meciul nostru, asist oarecum amuzat la criticile docte ale specialiºtilor în balonul rotund care s-au nãpustit asupra lui Olãroiu ºi a bãieþilor sãi, analizându-le fiecare fentã ºi punând sub lupã traiectoriile balonului în funcþie de unghiul din care a fost lovit de gheatã. ªi mã gândesc cum vor fi emis aceleaºi analize, dacã la lovitura liberã din ultimul minut Steaua ar fi înscris. Practic, tot spectacolul ar fi fost altul. Am fi avut titluri delirante de primã paginã, elogii emoþionale la adresa înþelepciunii tactice a antrenorului care a abordat iscusit situaþia din teren ºi a geniului din bocancul celui care a izbit mingea înainte ca aceasta sã intre în plasã. Multe dintre componentele acestui spectacol care este fotbalul sunt relative, iar rolul întâmplãrii, al hazardului, nu este de neglijat. Totuºi, câteva lucruri se pãstreazã în zona obiectivitãþii. De pildã, faptul cã talentul jucãtorilor nu este niciodatã suficient dacã nu e dublat de tãrie de caracter ºi de luciditate. De puterea de a crede cã hazardul poate fi direcþionat în sensul dorit dacã exista suficientã determinare pentru a-l controla. La Middlesboro, în teren, s-au confruntat nu atât douã stiluri de joc, douã colecþii de talente, cât douã filosofii de viaþã, douã psihologii cu rãdãcini adânci în experienþa istoricã. În timp ce steliºtii au fost copleºiþi, la 2-0, de spaima cã ar putea pierde un avantaj neaºteptat ºi - poate - nemeritat, englezii n-au renunþat nici o clipã sã creadã în faptul cã pentru a învinge, trebuie sã lupte pânã în ultima clipã, cu ultimele puteri. ªi efectele s-au fãcut vãzute. Ceea ce pãrea practic imposibil, s-a întâmplat. ªi s-a întâmplat pentru cã în acest lucru au crezut cu tãrie nu doar jucãtorii, ci ºi cei din tribune, care nu i-au pãrãsit la greu, nu i-au huiduit la 2-0 pentru Steaua ºi i-au împins mereu din spate cu încrederea lor. Mã mai gândesc ºi la ce s-ar fi întâmplat în viaþa noastrã publicã, dacã Steaua câºtiga. În primul rând, n-am mai fi avut loc de Gigi Becali ºi de gura lui mare, care ar fi invocat protecþia celui de sus dupã recentul sãu pelerinaj la muntele Athos. Mã gândesc cã Traian Bãsescu n-ar fi pierdut ocazia sã le mai atârne în piept o decoraþie fotbaliºtilor (pentru un lucru nefinalizat) ºi ar mai fi tras un ºpriþ la Golden Blitz, dându-i cu tifla lui Tãriceanu. ªi aºa mai departe. Golul lui Maccaroni a pus însã punct acestui delir. A pus punct ºi ideii cã ºansa poate þine loc de valoare la nesfârºit. Pânã în finalã...
|