În vechime, atunci când apărea amenințarea vreunei invazii străine, locuitorii acestor meleaguri luau calea codrului, dând foc așezărilor, otrăvind fântânile și avînd grijă ca inamicul să nu poată folosi nimic din ceea ce ai lăsau în urmă. Era o tactică ancestrală prin care invadatorilor li se anula avantajul militar printr-un atac direct la logistică.Desigur, se poate vorbi mult pe această temă și ar fi nevoie de vreo duzină de talk-show-uri pentru a constata că, in bună parte, supraviețuirea noastră ca entitate se datorește și acestui procedeu, pe care nu te-i aștepta să-l regăsești în zilele noastre, în formule nici măcar sofisticate. Odată cu alternanțele la putere, politicienii români par să fi deprins și obiceiul pârjolirii locurilor și lucrurilor pe care le lasă în urmă. Nedumerirea premierului Tăriceanu, care din somptuosul birou de lucru al predecesorului său n-a mai reușit să recupereze nici măcar un telefon în funcțiune, devine inevitabil emblematică. Unii dintre foștii miniștri, prea pătrunși, probabil, de unicitatea menirii lor pe acest pământ, au plecat spre noile destinații ca melcii, cărând în spate tot ce s-a putu căra, pe motivul că ar fi fost dobândite cu sudoarea frunții proprii și pe seama prestigiului lor personal.Dincolo de lipsa de civilizație a procedeului, care îmi amintește de modul cum se făceau schimburile de locuințe în perioada comunistă, când cel care pleca lua și becurile, prizele sau suportul de hârtie de la WC, se impune o observație: aceea a faptului că după 15 ani de exercițiu democratic și după vreo trei schimbări, nu s-a pus încă la punct un sistem clar de predare-primire a gestiunii publice. Încă nu se știe ce și cum trece din responsabilitatea unui demnitar care pleacă, în cea a celui care vine. Principiul responsabilității ministeriale, aplicat și el târziu, are printre alte lacune și pe aceasta. Vă amintiți ca vreodată, un ministru să fi fost tras la răspundere măcar administrativ pentru lipsurile din "gestiunea" proprie? Să fi fost obligat să aducă de-acasă ce-a luat cu japca? Să fi fost pus să plătească? Nici pomeneală. În România anului 2005 se reface sistemul ancestral al terenului pârjolit, chiar și atunci când schimbarea se face între reprezentanții aceleiași părți. Este, în mod evident, o chestiune de caracter și civilizație și nu una de orientare ideologică. Este viciul fundamental al unui sistem care a pus în locul unui dictator atotputernic, o sumă de mici dictatori care cred cu tărie că lumea începe și se sfârșește cu ei și că vremelnica putere pe care le-o încredințează, imprudent, poporul, trebuie să fie a lor pe vecie, odată cu însemnele de fiecare zi ale dregătoriei. |