În vechime, atunci când apărea ameninţarea vreunei invazii străine, locuitorii acestor meleaguri luau calea codrului, dând foc aşezărilor, otrăvind fântânile şi avînd grijă ca inamicul să nu poată folosi nimic din ceea ce ai lăsau în urmă. Era o tactică ancestrală prin care invadatorilor li se anula avantajul militar printr-un atac direct la logistică.Desigur, se poate vorbi mult pe această temă şi ar fi nevoie de vreo duzină de talk-show-uri pentru a constata că, in bună parte, supravieţuirea noastră ca entitate se datoreşte şi acestui procedeu, pe care nu te-i aştepta să-l regăseşti în zilele noastre, în formule nici măcar sofisticate. Odată cu alternanţele la putere, politicienii români par să fi deprins şi obiceiul pârjolirii locurilor şi lucrurilor pe care le lasă în urmă. Nedumerirea premierului Tăriceanu, care din somptuosul birou de lucru al predecesorului său n-a mai reuşit să recupereze nici măcar un telefon în funcţiune, devine inevitabil emblematică. Unii dintre foştii miniştri, prea pătrunşi, probabil, de unicitatea menirii lor pe acest pământ, au plecat spre noile destinaţii ca melcii, cărând în spate tot ce s-a putu căra, pe motivul că ar fi fost dobândite cu sudoarea frunţii proprii şi pe seama prestigiului lor personal.Dincolo de lipsa de civilizaţie a procedeului, care îmi aminteşte de modul cum se făceau schimburile de locuinţe în perioada comunistă, când cel care pleca lua şi becurile, prizele sau suportul de hârtie de la WC, se impune o observaţie: aceea a faptului că după 15 ani de exerciţiu democratic şi după vreo trei schimbări, nu s-a pus încă la punct un sistem clar de predare-primire a gestiunii publice. Încă nu se ştie ce şi cum trece din responsabilitatea unui demnitar care pleacă, în cea a celui care vine. Principiul responsabilităţii ministeriale, aplicat şi el târziu, are printre alte lacune şi pe aceasta. Vă amintiţi ca vreodată, un ministru să fi fost tras la răspundere măcar administrativ pentru lipsurile din "gestiunea" proprie? Să fi fost obligat să aducă de-acasă ce-a luat cu japca? Să fi fost pus să plătească? Nici pomeneală. În România anului 2005 se reface sistemul ancestral al terenului pârjolit, chiar şi atunci când schimbarea se face între reprezentanţii aceleiaşi părţi. Este, în mod evident, o chestiune de caracter şi civilizaţie şi nu una de orientare ideologică. Este viciul fundamental al unui sistem care a pus în locul unui dictator atotputernic, o sumă de mici dictatori care cred cu tărie că lumea începe şi se sfârşeşte cu ei şi că vremelnica putere pe care le-o încredinţează, imprudent, poporul, trebuie să fie a lor pe vecie, odată cu însemnele de fiecare zi ale dregătoriei.