Mi se pare cel puţin straniu faptul că îndelungata luptă pe care o duce presa, în aceşti ultimi patru ani, împotriva deţinătorilor unor pârghii ale puterii s-a soldat cu doar două victime. Şi acelea dintr-o zonă ce poate fi considerată neesenţială pentru funcţionarea mecanismelor sociale. Este vorba despre domnul Sălcudeanu, fost ministru al culturii, atacat cu violenţă şi învinovăţit de a fi fost surprins de un comando gazetăresc, într-o ţinută mai neglijentă şi înconjurat de câteva sticle, în biroul său ministerial, şi de Paul Everac, fost director general al Televiziunii Române, silit să demisioneze după o campanie furibundă declanşată de calitatea slabă a ultimului Revelion. În ambele cazuri este vorba despre intelectuali, despre oameni bănuiţi a avea simpatii de stânga şi despre culpe care intră foarte serios în zona minată a subiectivismului. Aceste victorii ale presei democratice - cum ar putea fi considerate - ar putea să aducă puţină alinare celor îngrijoraţi de ineficienţa "câinelui de pază al democraţiei", în confruntarea sa cu Puterea tentaculară. Iată, deci, că lupta n-a fost în zadar, că ceva s-a mişcat. Simplă iluzie. Pentru că acestui exemplu îi pot fi contrapuse zeci, sute de altele, în care caravana a trecut liniştită în corul de lătrături dezamăgite. De ce - în ciuda motivelor arhisuficiente - nu a căzut până acum nici un "cap" din zonele fierbinţi ale tranziţiei economice şi politice? De ce nici una dintre persoanele dovedite a produce frâne sau pagube în procesul acestei chinuite restructurări n-a suferit, până acum, rigorile măcar ale unui oprobriu public, sancţionat de autorităţile îndrituite? De ce schimbările făcute, sub presiune s-au transformat, de-a dreptul miraculos, în avansări spectaculoase? Sunt întrebări la care se poate răspunde într-un singur fel: prin aceea că simulacrul democratic instaurat la noi, cu concursul direct al unei prese care s-a considerat adeseori deasupra legii, a făcut ca răspunsurile să fie de aceeaşi natură. Disputa s-a transformat într-un dialog al surzilor, în care nici una dintre părţi n-a fost dispusă să asculte argumentele celeilalte. Un joc de-a "să vedem cine-i mai tare", în care capetele cerute, cu o insistenţă cel mai adesea invers proporţională importanţei lor, au refuzat să cadă. Cazurile Sălcudeanu - Everac nu sunt altceva decât un bacşiş cinic. Un "os" aruncat haitei pentru a o potoli şi pentru a-i da iluzia că lătratul i-a fost cu folos. Dincolo de cei sacrificaţi, cu o - de asemenea - cinică uşurinţă, rămâne realitatea conservării unor structuri preocupate de propria lor supravieţuire. Cei doi pioni permit rămânerea pe tabla de luptă a regilor şi a nebunilor. (Reprodus integral din "Libertatea" - sâmbătă, 15 ianuarie 1994) *Tranzacţiile tranziţiei AVIZIER