De la practica eutanasiei ca politicã de stat, în timpul celui de-al treilea Reich, pânã la disputele juridice ºi la deciziile pe care le-au luat recent unele state referitor la dreptul persoanei de a decide asupra continuãrii propriei existenþe este un drum lung presãrat cu tragedii, drame ºi - prin contribuþia noastrã, ca întotdeauna, originalã - cu crâmpeie de facturã comicã. Este meritul primarului general al Capitalei ºi al unei active echipe de doamne care îndeplinesc înalte funcþii prin fundaþii care-ºi propun sã protejeze unele necuvântãtoare, de a fi contribuit în plan teoretic la definirea practicii eutanasiei printr-un ºir aproape interminabil de întâlniri bilaterale, simpozioane pe picior ºi, mai ales, talk-show-uri în direct ºi la ore de vârf. Ideea - deja cunoscutã mai ceva decât criteriile pentru admiterea în NATO sau pentru aderarea la Uniunea Europeanã - este: câinii fãrã stãpân care, în lipsã de alte ocupaþii, muºcã trecãtorii, trebuie sterilizaþi ºi abia apoi eutanasiaþi sau invers. Cel puþin aºa reiese din discuþii. Mai existã o variantã - susþinutã din rãsputeri de doamnele de la fundaþii - cã patrupedele ar trebui eliberate, dupã amintitul tratament tot în locurile de unde au fost strânse, având avantajul ca cineva sã ºi le asume prin semnãturã. Marea problemã, evocatã cu timiditate de primarul general, este cã sterilizarea nu scade apetitul câinilor dupã þurloaie de trecãtori, dar specialistele considerã cã acest lucru nu se va mai întâmpla în cazul generaþiilor viitoare, care vor fi mult mai prietenoase. Din pãcate, dezbaterea nu rezolvã nimic din problematica securitãþii cetãþeanului care, pânã la integrarea în NATO, când nu va mai avea a se teme de nimic, suportã în continuare agresiunea teoreticã a susþinãtorilor ºi detractorilor metodelor ºtiinþifice prin care se realizeazã ceea ce hingherii de altã datã fãceau fãrã nici un fel de instruire. |
|
| Accesari:
2367
|
Adauga o opinie