L-am văzut, vineri, pe dl Băsescu, la o masă rotundă internaţională cu tema "Evoluţiile socio-economice din România", la care participa şi cel mai înalt reprezentant al României în structurile comunitare - comisarul Leonard Orban.

Dl Băsescu a vorbit, a citit, de fapt, un text care explica ce este cu această "Strategie Lisabona", ce vrea ea şi cu ce ne putem alege de pe urma ei. Textul era corect scris şi preşedintele îl citea cu o oarecare dificultate ce venea din lipsa sa de familiarizare cu textele scrise. Dl Băsescu este un oral prin excelenţă. Atât de puţin i se potriveşte rolul, încât, privindu-l, am avut senzaţia că trăsătuirile i se modifică şi dincolo de ochelari prinde contur fuzionomia celuilalt preşedinte. Cel căruia şi tema şi textul şi contextul i se potriveau, parcă, mai bine. Le şi înţelegea, probabil, mai bine, globalizarea şi toate celelalte constituind una dintre preocupările sale, ca să nu spun obsesie.

Continuând să-l urmăresc pe dl Băsescu în acest insolit rol de Iliescu, mi-am dat seama că aştept ceva. Ceva care să-l scoată din această patritură nepotrivită şi destul de neconvingătoare. Aşteptam să dea hărţile la o parte, să-şi scoată ochelarii şi să redevină el însuşi. Adică să lase la o parte teoria şi să abordeze practica: întârzierile în aplicarea strategiei, provocate de incompetenţa guvernului nelegitim; lipsa de procupare a clasei politice pentru asimilarea standardelor europene; manevrele oculte ale unei opoziţii care fraternizează dubios cu un guvern lipsit de susţinere politică reală şi care-şi face mendrele la adăpostul unei protecţii  interesate; blaturile pe care membrii partidelor le pun la cale pentru a-şi împărţi tortul electoral; problemele şi defectele candidaţilor din alegerile locale, alţii decât cei ai Partidului Democrat-Liberal. Şi nu în ultimul rând, politica mogulilor de presă, care acordă timp şi spaţiu altor chestiuni decât cele esenţiale pentru societatea românească.

Este un reflex condiţionat: de aproape patru ani preşedintele Băsescu ne-a obişnuit cu mesaje directe şi neprotocolare. Strategiile pot fi lăsate pe seama altora. El este preşedintele-jucător pe orice post care implică acţiune, nu meditaţie sterilă. Este "strategia Dâmboviţa" pe care o promovează consecvent şi în care crede cu tărie. mesajele prezidenţiale trebuie să ajungă la marele public şi soluţia este să fie transmise după metodologia băsesciană: băi de mulţime, teme clare, atacuri la persoane sau la partide, pe principiul tăvălugului care ameninţă permanent să se prăvălească asupra unei actualităţi adormite.